Articol publicat pe website-ul JurnalulBucurestiului.ro
Lucrare prezentată la Conferința Națională „Take Ionescu” – 100 de ani de la moartea marelui diplomat român (Ediția a doua) la Centrul Cultural „Carmen Sylva” din Sinaia de către corespondentul nostru permanent prof. dr. Narcis-Stelian Zărnescu (redactorul șef al Revistei Academiei Române „Academica”, secretar științific al Secției X – Filosofie, Teologie și Psihologie a AOȘR – Academia Oamenilor de Știință din România).
Nota redacției. Compus prin combinarea conceptelor de globalizare şi localizare, termenul ca atare a fost folosit pentru prima dată de sociologul britanic Roland Robertson în lucrarea Globalisation (1992) şi apoi în 1995 în capitolul „Glocalisation: Time-Space and Homogeneity–Heterogeneity” (din lucrarea Global Modernities) şi definit ca o „comprimare a lumii şi intensificare a conştiinţei lumii ca întreg”, ca un proces care cuprinde în mod simultan tendinţe de universalizare şi de individualizare. Robertson a preluat conceptul similar japonez din domeniul marketingului şi l-a introdus în discursul ştiinţelor sociale. El a fost apoi preluat de canadienii Keith Hampton şi Barry Wellman, cu referire la persoane şi activităţi umanitare sau comerciale care sunt în acelaşi timp localizate şi la scară globală.
Detaliat. Glocalizare sau glocalism este un termen formulat în anii 1980 în japoneză (dochakuka), tradus ulterior în engleză de către sociologul Roland Robertson și apoi elaborat în continuare de sociologul Zygmunt Bauman pentru a adapta peisajul globalizării la realitățile locale, astfel încât să studieze mai bine relațiile lor cu cercuri internaționale.
- Crearea sau distribuirea de produse și servicii concepute pentru o piață globală sau internațională, dar modificate în conformitate cu legile sau cultura locală.
- Utilizarea tehnologiilor electronice de comunicații pentru a furniza servicii locale la nivel global sau internațional.Craigslist și Meetup sunt exemple de aplicații web glocalizate .
- Crearea structurilor organizaționale locale, care operează pe culturi și nevoi locale, pentru a deveni multinaționale sau globale. Acest comportament a fost urmat de diverse companii și corporații, de exemplu de IBM.
Termenul „globalizare” este considerat ambiguu și contradictoriu în universul său semantic folosit și abuzat; Din acest motiv, Bauman, a vrut să introducă „glocalizare“, fără a dori să găsească acolo un sentiment politic de opoziție față de globalizare (ca de exemplu antiglobalistii). Globalul și localul pot fi văzute ca două fețe ale aceleiași monede. O organizație poate fi înțeleasă mai bine analizând natura duală a glocalizării. Localizarea este adesea ignorată din cauza prea multă importanță acordată globalizării. Mai mult, în multe cazuri, forțele locale se străduiesc constant să atenueze impactul proceselor globale. Aceste „forțe” pot fi recunoscute prin eforturile de prevenire sau modificare a planurilor de construcție a clădirilor pentru corporații multinaționale, cum ar fi Wal-Mart. Glocalizarea consideră că fundamentul societății în fiecare epocă a fost și este comunitatea locală, din interacțiunea indivizilor, organizată în grupuri din ce în ce mai extinse, prezente pe un teritoriu. Organizarea acestor grupuri constituie cu siguranță un set de „sisteme” care devin „subsisteme” dacă sunt legate de organizații mai complexe. De exemplu, familia este un subsistem al sistemului de cartier, dar cartierul este un subsistem al sistemului de oraș și așa mai departe. Glocalizarea își începe analiza de la sisteme simple pentru a ajunge la cele mai complexe, în timp ce globalizarea pare să favorizeze sistemele complexe, ignorând foarte adesea implicațiile subsistemelor și plasează în centrul „filozofiei” sale individul, persoana umană, patrimoniul material și imaterial local al persoanei și grupul căruia îi aparține. Nu ignoră dialectica care derivă din întâlnirea-ciocnirea diferitelor grupuri din logica sistem-subsistem, dar nu pierde niciodată din vedere micro în relația sa cu macro-ul. El acordă importanță pieței libere, dar consideră că nu poate fi niciodată considerat un „primum”, deoarece piața este una dintre numeroasele funcții ale omului care a luat multe fațete de-a lungul secolelor. Glocalizarea dă importanță comunicării dintre indivizi și grupuri definite în spațiu și timp și modului în care noile tehnologii au favorizat o accelerare a proceselor de transformare, considerând necesară supunerea conținutului comunicării unei analize serioase, care, mediată de noile tehnologii, poate suferi distorsiuni, superficialitate, banalitate. O greșeală frecventă este să credem că glocalizarea pune accentul mai presus de toate pe local și globalizarea pe globală. Nu este corect, deoarece glocalizarea, în timp ce plasează în mod ideal micro-grupul la baza analizei sale, este conștient că acesta crește, se dezvoltă, interacționează cu alte grupuri din ce în ce mai complexe până la realitățile complexe globalizatoare de astăzi. Înțelesul cuvântului „local” se extinde de fapt prin încorporarea fără confuzie a realităților locale care rămân din toate punctele de vedere subsisteme semnificative. Glocalizarea nu ignoră prezența forțelor globalizatoare pe care într-adevăr le examinează în geneza și implicațiile lor, dar este ferm înrădăcinată în teoria sa generală a sistemelor și în interacțiunea strânsă dintre geopolitică, geoeconomie și geocultură.
În sfârșit, Glocalizarea (un portmanteau al globalizării și localismului) este „apariția simultană a tendințelor de universalizare și de particularizare în sistemele sociale, politice și economice contemporane”. Noțiunea de glocalizare „reprezintă o provocare pentru concepțiile simpliste despre procesele de globalizare ca expansiuni liniare ale scărilor teritoriale. Glocalizarea indică faptul că importanța tot mai mare a nivelurilor continentale și globale are loc împreună cu creșterea importanței nivelurilor locale și regionale”. Glocal, un adjectiv, prin definiție, este „reflectând sau caracterizat atât de considerații locale, cât și globale”. Termenul „management global” în sensul „gândește global, acționează local” este folosit în strategiile de afaceri ale companiilor, în special, de către companiile japoneze care se extind în străinătate. Numeroase organizații internaționale lucrează deja în spiritul glocalizării. Printre acestea se numără Forumul Glocal, care este activ din 2001 în domeniul cooperării între orașe.
Europa noastră, de astăzi, se apropie cu repeziciune de Europa lui Take Ionescu: aceleași tensiuni, aceleași tendințe subversive sau dictatoriale, prezența războiului la granițe, aceeași « struggle of life »; aproape aceleași puteri europene dominante, aproape aceleași interese meschine și imorale, de sorginte economică și comercială, exprimate brutal și agresiv; aceeași confuzie generală și refuz al dialogului.
De aceea ar fi nevoie, astăzi, din nou, de Take Ionescu, diplomat vizionar, curajos, carismatic, prețuit de parteneri și de adversari.
Înainte de a continua să-l aplaudam, să-i înălțam osanale și statui efemere din cuvinte, aș vrea să reamintesc părerea lui N.D. Cocea despre Take Ionescu.
În loc de o captatio benevolentiae colegială, vă propun un portret acid, ușor caricatural, schițat în 1914 de unul din contemporanii marelui diplomat : N. D. Cocea, un Robespierre balcanic, un irezistibil Don Juan, un polemist neîndurător.
Iată câteva fragmene din textul lui N. D. Cocea, intitulat Take. Scena pare, într-adevăr, desprinsă din comediile lui Caragiale:
«S-a urcat la tribună cu mișcări mlădioase, ca o cucoană care-și leagănă rotunjimile, știind că o sută de priviri o urmăresc de la spate, și-a ridicat cu un gest scurt cravata, cu altul și-a netezit musteața și-a început.
Tribunele ticsite de doamne și de partizani politici. Deputații, în număr mare, numai ochi și numai urechi. […]. Domnul Tache Ionescu a apărut fercheș, fermecător și radios…
Și a fost frumos.
Știți că n-am o admirație din cale afară de exagerată pentru geniul domnului Ionescu. Deși prietenii și salariații dumisale din presă dau pe brânci răsfoind manualele elementare de istorie ca să-l compare când cu Iisus și când cu Napoleon, mi-a fost totdeauna cu neputință să mă las convins de laudele interesate ale unora, sau să împărtășesc idolatrismul bine retribuit al preoților fetișismului takist. […].
Ieri, la Cameră, am trăit două ceasuri într-o admirație de cea mai pură esență takistă. Îl ascultam vorbind. Închideam ochii pe jumătate și mă lăsam legănat de ritmul frazelor. Coardele vocale ale domnului Tache Ionescu nu sunt din cele mai fericite. Vocea nu e profundă și bărbătească. Mai mult ascuțită, cu tonalități pițigăiate. Dacă undeva, în lume, există vreun orator hermafrodit, sunt convins că hermafroditul acela trebuie să aibă organul efeminat al domnului Ionescu. Cu toate astea îl ascultam vrăjit. Mă îmbătam de vorbe, de fraze, de perioade, care alunecau una după alta, ca și cum ar fi fost unse cu vasilină. […]. Nu spunea nimic și vorbea de toate. Vorbea cu ușurință admirabilă care nu s-ar putea compara decât cu încrederea senină a omului care își închipuiește că știe totul pentru că vorbește despre orice. […]. Și domnul Tache Ionescu îndrăznea să vorbească astfel, fără să știe și fără să înțeleagă nimic din zbuciumările unui popor care-şi pune azi ultima lui speranță într-însul, după ce şi-a pus-o zadarnic în prestigiul armatei și-n strălucirea ambasadelor, și în fața a 50, 60 de proști din Cameră care îl ascultau cu gura căscată.
Cum vreți dar să nu îl admir ? Cum să nu mă închin și eu în fața omului acestuia care îi prostește pe toți, care îi imbată cu apa chioară a vorbelor goale, care e pătat, fecior de falit și falit moral el însuși, intrat până la gât în conversiuni, în tranzacții, în afaceri veroase… Și să nu-l admir? Ba te admir, Take ! »[1].
[Take in Facla, an V (1914), nr.145 (5 martie), p.1]
Pentru echilibru receptologic si simetrie psiho-istorica, redau portretul pe care Nicolae Iorga il face tanarului politician:
« Take Ionescu, fiul unui negustor și om de afaceri ploieștean, făcuse școala secundară la București, așa încât, față de boierii din generația sa, el poate fi considerat ca un produs al organizației noastre școlare, în ce este bun: inițierea în rosturile țării, cunoașterea oamenilor ei, dar și în ce este mai puțin bun: o oarecare lipsă de disciplină intelectuală, de formațiune a unui caracter cu totul ferm, care se capătă în contact cu civilizațiile bătrâne. »[2].
Desigur, aproape orice popor, si poporul roman nu face exceptie, are nevoie de mituri si modele. De altfel, ca si liderii lui, spirituali, politici, culturali. Generarea unui model se face prin exagerari hiperbolizante si prin cenzurarea defectelor si esecurilor.
Este evident ca pamfletul caricaturizant scris de N. D. Cocea, prezinta, intr-un mod grotesc şi partizan, o alta fateta a personalitatii marelui diplomat, suficient insa a ne pune pe ganduri sau a ne revolta.
Voi reveni insa la ipoteza de lucru, pe care am propus-o : Take Ionescu, un pionier al glocalizarii.
Sa ne reamintim, succint, semantica si logica acestui concept, lansat in urma cu aproape doua decenii, si ratacit in efervescenta conceptuala a relatiilor internationale.
Glocalizarea, concept folosit în diverse domenii – de la geografie si sociologie la politologie si comunicare -, apare pe piata conceptuala incepand cu anii ‘90, si se afla, in continuare, in top. Fuziunea sau hibridizarea celor două concepte, localizare si globalizare, fiind de inspiratie japoneză, sintagma «localizare globală » va fi, in general, convențional citată ca precursoare a noțiunii de glocal. Pe de alta parte, natura interdisciplinară si transdisciplinară, pluralista, precum si eficienta euristica a conceptului, au fost demonstrate si confirmate de nenumarate studii si aplicatii, din arealul european, extrem oriental sau american.
Roland Robertson, Erik Swyngedouw, Victor Roudometof și Tomiyuki Uesugi (Universitatea Seijo, Japonia) sunt doar cativa dintre cercetatorii care studiaza de zeci de ani mecanismele si dinamica acestui fenomen complex. Sa amintim si un remarcabil Dictionary of Geography[3], oarecum recent, care defineste conceptul de glocalizare ca integrator a doua subconcepte: local și global, in dialectica lor dinamică, contingentă și bidirecțională.
In orizontul glocalizarii, se poate afirma ca Take Ionescu reusise sa isi depaseasca epoca: el gândea global și acționa local.
Fara indoiala ca istoria noastra, ca si multe alte istorii ale popoarelor care au modelat timpul, spatiul si destinele omenirii, ar putea fi rescrise din perspectiva glocalizarii, un concept modern, partial artificial si rece.
Ne putem imagina – cine ar putea sa ne impiedice ? – un proiect global de resciere a istoriografiilor nationale, prin filtrul unor concepte moderne si postmoderne, in masura in care un asemenea efort dificil de rasturnare a valorilor canonice, de rescriere si deconstructie ar merita efortul. A repune altfel, mai eficient, piesele pe tabla de sah a lumii ; a reporni jocurile subtile, politice, economice si financiare, pierdute de-a lungul timpului, ar putea fi un proiect fascinant, desi exista riscul perfid al utopiei. Un model exceptional de istoriografie alternativa i se datoreaza unui istoric britanic celebru, tradus si in limba romana : Niall Ferguson, autor a numeroase studii de istorie contrafactuala.
A fost Take Ionescu un pionier sau un precursor al glocalizarii ? A fost el un glocalist avant la lettre ? A fost el un glocalogen ? Da, fara indoiala.
Iata un exemplu al viziunii sale glocaliste si profetice, preluat din Cascada tronurilor:
Take Ionescu a fost unul dintre puținii oameni politici români cu o înțelegere cuprinzătoare a realităților și cu o viziune proprie asupra evoluției evenimentelor istorice. Edificator pentru acest aspect este ceea ce afirma, profetic, politicianul, în vara anului 1914, intr-un articol, aparut in La Roumanie, intitulat La cascade des trônes:
« Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi și nu se poate să nu intre și America. Până și Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur: că Aliații vor fi definitiv victorioși și că voi vedea cu ochii România Mare.
Și vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbușindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderența rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluționar.
Dar zguduirea generală va fi așa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulți ani. Dintr-o criză vom intra într-alta. Și ține bine minte: generația mea și a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune! »[4]
Dar daca vom face un exercitiu de glocalizare aplicata, vom observa ca primul glocalist a fost Decebal, urmat de toti domnii Tarilor Romane. Asadar, acest fenomen, discernabil in zona relatiilor internationale este imanent si defineste practica si pragmatica politica. In acest caz, a-l numi pe Take Ionescu “pionier al glocalizarii” nu este un fake, ci un procedeu retoric, care dezvaluie irizari nebanuite la efigia marelui om de stat.
Cateva exemple din practica glocalizarii takiste:
- Take Ionescu a fost un susținător al intrării României în Primul Război Mondial, Războiul cel Mare sau Războiul Națiunilor, . Război global, declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni. Take Ionescu a militat ca Romania sa adere la Antanta sau Tripla Înțelegere, bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. Convenția de aderare a României la Antanta a fost semnată pe data de 4 /17 august 1916.
- Ca ministru de externe a participat la semnarea Păcii de la București din 1913, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Balcanic. Echipa de negociatori, din care facea parte, a fost nevoita sa medieze tensiunile dintre bulgari, greci și sârbi. Si, după cum mărturisește în însemnările sale, Maiorescu[5], organizarea și gestionarea Conferinței s-au facut după modelul Tratatului de la Berlin din 1878. Se observa cu usurinta, asadar, reteaua discreta si complexa, de tip glocalic, care asigura functionalitatea si dinamica mecanismelor institutionale. Dar hazul, parodia, carnavalescul, caraghiozlacul subversiv, specifice mentalitatii romanesti, care dubleaza sau saboteaza, mai mereu, sobrietatea si demnitatea unui eveniment istoric, este prezent si in acest caz, dupa cum descoperim in consemnarile lui Constantin Argetoianu din 1913-1916:
„Ne jucasem de-a războiul dincolo de Dunăre, la București ne-am jucat de-a Congresul de la Viena. Numai că duhoarea cepei și mirosul de mastică și de țuică înlocuiseră parfumul Johannisbergului […]. Oricum Pacea de la București a fost un mare succes pentru România […].”[6].
- A participat la initierea Micii Antante[7], numită și Mica Înțelegere, alianță formată, în intervalul 1920-1921, de Cehoslovacia, România și Regatul Sârbo-Croato-Sloven, ca reactie la revizionismul maghiar, în urma Tratatului de la Trianon, care prevedea ca partea de nord a Republicii Croația și Voivodinei sa fie integrate Regatului Sârb; Slovacia și Rutenia – azi Regiunea Transcarpatia din Ucraina – sa fie cedate Cehoslovaciei, iar Transilvania și partea răsăriteană a Banatului sa revina României.
„Un război – scria Take Ionescu – nu se termină cu semnarea tratatelor de pace. El se continuă chiar în sufletele popoarelor, iar datoria oamenilor de stat este de a crea și menține o stare a lucrurilor care să convingă pe cei ce ar năzui să răstoarne ordinea nou stabilită de lipsa de sens și chiar de pericolul unei asemenea încercări”[8].
- A fost un militant activ al luptei pentru unitatea națională a românilor din afara granițelor.
Decizii catastrofale. Erori fatale. Elemente paradoxale. Care fac parte din structura psihologica si morala a politicianului.
Take Ionescu este un personaj contradictoriu, paradoxal si, de multe ori, imprevizibil. Contemporanii il acuza, nu de putine ori, de optiuni si decizii lipsite de o etica elementara:
Constantin Bacalbasa, de pilda, consideră că anumite motivații politice ale tanarului Take sunt pur carieriste:
„Take Ionescu nu avea drept ideal ca să se facă apostolul unor idei, ci spre a-și face cât mai repede o carieră politică”.[9] Sau: „În realitate rațiunile erau determinate de ambiții personale, urmărind o carieră rapidă.”[10]
Îsi incepe cariera politică în 1883, in cadrul Partidului Național Liberal, fiind ales deputat în Colegiul III-Ilfov. Părăsește Partidul Național Liberal, doi ani mai tarziu, în 1885, devenind membru al grupării liberale „Dizidența”, alături de Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara, Nicolae Fleva, frații Lecca etc. De retinut, pentru cromatica si complexitatea psiho-morala si politica a acestei lumi, observatia lui Kogălniceanu, care îi numea ironic pe acești tineri „Irozii din Vicleim”[11]. Adica : urmasii lui Irod, ucigasul de prunci nevinovati din Betleem, cetatea lui David, in care, dupa legenda, s-a născut Iisus, Mesia. Pe scurt, acesti tineri, din care facea parte si Take, erau niste adevarati antichristi, pentru acest batran Macchiavelli din Targul Iesilor.
„Astfel tineri ca Take Ionescu, Dissescu și câțiva alții se așezară, de la o vârstă încă neadmisibil de tânără pentru un regim în care la liberali se cerea un lung și obositor stagiu cu multe examene.”[3]:p. 41
Eternul disident si « traseist », Take Ionescu, va parasi liberalismul si se va alătura în 1891 Partidului Conservator, pentru ca in 1908 sa puna bazele Partidului Conservator-Democrat.
Pe parcursul carierei sale politice, Take Ionescu a ocupat o serie de poziții ministeriale, cum ar fi ministru al instrucțiunii publice și cultelor (1891-1898), ministru de finanțe (1904-1907), ministru de externe (1912-1914) și în cele din urmă, președinte al Consiliului de Miniștri (1921-1922).
Urmarindu-i viata, dominata de ambitie, energie si vointa politica, descoperim ca in mintea stralucita a omului Take se ascunde un marunt Dinu Paturica, expert in acrobatii morale eficiente. Iorga va spune numai : „avocatul Take Ionescu, devenit, prin talent, factor important într-un partid de boieri.”[12].
Cercetatorul Anastasie Iordache, bun cunoscator al perioadei si al personajului istoric, bazandu-se si pe observatiile contemporanului Nicolae Iorga, transcrise in Supt trei regi[13], scria:
„Fără nume de răsunet și fără avere, Take Ionescu era conștient că va răzbate greu prin hățișul unei vieți politice puțin propice să-l accepte, decât doar în funcții inferioare, adică pentru a contribui la ridicarea și strălucirea altora, cu nume și avere. Așa cum avea să spună mai târziu «când am debutat în politică, totul era împotriva mea».”[14][1]:pp 22-23
Versatil, minat de ambiguitati, purtator orgolios al complexului Pinocchio, Take Ionescu este acceptat, cu toate acestea de contemporani. Toleranta lui I. G. Duca este exemplara si inexplicabila:
« Sărmanul Take Ionescu, asta i-a fost veșnica osândă de când a intrat în partidul conservator, anume să recurgă la jumătăți de măsuri și la cele mai hermafrodite soluții fiindcă inteligența îi arăta că cerințele democratice ale vremurilor noastre nu pot fi înlăturate, iar necesitățile lui de partid și măruntele lui ambițiuni personale îi cereau mereu să jertfească pe altarul unui partid condamnat pieirii constatările evidente ale minții sale totuși pătrunzătoare. »[15]
Primul mandat ministerial a lui Take Ionescu a fost marcat de două probleme politice majore.
Prima a fost sprijinul pentru românii din Imperiul Austro-Ungar. Take Ionescu, fără știrea niciunui din membrii guvernului, a alimentat în secret, din fondurile ministerului, lupta românilor ardeleni de eliberare națională.[26]:pp 153-155
Această practică a lui Take Ionescu avea să fie „demascată” public de către noul șef al Partidului Național Liberal, Dimitrie A. Sturdza. Gestul lui Sturza a uimit întreaga clasă politică, deoarece toate guvernele procedaseră tacit în același mod, el punând într-o situație stânjenitoare atât guvernul cât și pe beneficiarii ardeleni.[25]:p. 94
Mitropolitul Ghenadie Petrescu
A doua problemă a fost înlocuirea mitropolitului Iosif Gheorghian cu Ghenadie Petrescu, afacere care a clătinat din temelii Biserica Ortodoxă Română și s-a sfârșit peste trei ani cu caterisirea lui Ghenadie și demisia primului ministru, Dimitrie A. Sturza.
Legea clerului mirean, dorită de guvernarea conservatoare, aducea bisericii avantaje și dezavantaje. Punea ordine în chestiuni nereglementare de când veacul. În același timp, consfințea dependența bisericii de stat. Iosif Gheorghian, mitropolit al Țării Românești și apropiat al opoziției liberale, n-a fost de acord cu adoptarea legii în varianta propusă de guvern. Astfel, a demisionat din înalta demnitate. Take Ionescu și guvernul conservator au pornit să caute un prelat mai sensibil la inițiativele puterii. L-au găsit în persoana lui Ghenadie Petrescu, episcop al Argeșului.[27]
Titu Maiorescu considera acțiunea lui Take Ionescu ca fiind o „greșeală” menționând că „motivele care au îndemnat pe Take Ionescu să facă acest lucru sunt necunoscute, dar în tot cazul alegerea s-a dovedit a fi fost rea.”[25]:p. 173 Ministrul Take Ionescu a propus, iar guvernul și parlamentul a aprobat abrogarea unei prevederi legale, ce nu permitea numirea lui Ghenadie. Prin aceste manevre politicianiste și în disprețul legii, conducerea politică de stat a reușit practic să își aducă biserica în subordine. „Îndoită greșeală și prin abrogarea unei legi bune, și prin propunerea unei alegeri proaste”.[25]:p. 79
la 9 aprilie 1900, guvernul este remaniat, Take Ionescu înlocuindu-l la Ministerul Finanțelor pe generalul Manu, depășit de situație. Take Ionescu preia gestiunea unui deficit bugetar fără precedent, având ca sarcină imediată echilibrarea acestuia.
Măsurile adoptate de guvern la propunerea ministrului de finanțe au constat în: introducerea a 11 noi taxe și impozite, înstrăinarea unor părți importante din activele și participațiunile statului, concomitent cu reduceri semnificative de personal și diminuarea severă a cheltuielilor cu serviciile publice.[29]:pp 32-47
Rezultatul acestor măsuri de austeritate a fost unul aproape catastrofal pentru economia României. Bugetul întocmit de Take Ionescu s-a încheiat cu un deficit de 35 de milioane lei, aproape dublul celui mai mare deficit înregistrat până atunci în istoria țării și care nu va fi depășit decât de deficitul bugetului anului 1917, când țara se afla în război cu două treimi din teritoriu sub ocupație.[30] Ele au dus, după numai șase luni de aplicare, la intrarea crizei economice în faza sa acută, în ultimele zile ale lunii iulie 1900, determinându-l pe rege să demită guvernul, la 7 iulie 1900, și să-l înlocuiască cu un guvern junimist condus de Petre Carp.[24]:p. 128
Referinte
Wallerstein, Immanuel. (1974). The Modern World System, Vol. I. New York: Academic Press.
Wallerstein, Immanuel. (1984). The Modern World System, Vol. II. New York: Cambridge University Press.
Wallerstein, Immanuel. (1988). The Modern World System, Vol. III. New York University Press.
[1] Take in Facla, an V (1914), nr.145 (5 martie), p.1.
[2] Nicolae Iorga (1932). Supt trei regi, f.d.e., București, pp.41-42.
[3] Susan Mayhew (2015). A Dictionary of Geography (5 ed.). Oxford: Oxford University Press; Victor Roudometof (2020). “Glocalization.” In Oxford Bibliographies in Communication. Oxford: Oxford University Press. [www.oxfordbibliographies.com/obo/page/communication].
[4] Take Ionescu, “La Cascade des trônes”. In La Roumanie, 24 august 1914.
[5] Titu Maiorescu (1995). România și Războaiele balcanice și Cadrilaterul, București: Editura Machiavelli, sqq.
[6] Constantin Argetoianu (1913-1916 / 1991). Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, vol. II, Partea IV. București: Ed. Humanitas, 1991, p.41.
[7] Eliza Campus (1997). Mica Înţelegere (ediţia a II-a), Bucureşti: Editura Academiei Române, sqq.
[8] Idem, ibidem, p. 159-160,
[9] Constantin Bacalbașa (1928). Bucureștii de altă dată 1871-1884, vol II, București, 1928, p.42.
[10] Anastasie Iordache (2008). Take Ionescu, București: Editura Universal Dalsi, p.33.
[11] Idem, pp. 24-25.
[12] Nicolae Iorga (1932). Supt trei regi. București: f.d.e., p.20.
[13] “Take Ionescu, fiul unui negustor și om de afaceri ploieștean, făcuse școala secundară la București, așa încât, față de boierii din generația sa, el poate fi considerat ca un produs al organizației noastre școlare, în ce este bun: inițierea în rosturile țării, cunoașterea oamenilor ei, dar și în ce este mai puțin bun: o oarecare lipsă de disciplină intelectuală, de formațiune a unui caracter cu totul ferm, care se capătă în contact cu civilizațiile bătrâne.” [Nicolae Iorga, Supt trei regi, f.d.e., București, 1932, pp. 41-42].
[14] Anastasie Iordache (2001), Take Ionescu, București: Ed. Mica Valahie. Monografie retiparita la Editura Universal Dalsi in 2008.
[15] I.G. Duca (1981-1982). Amintiri politice, München : Jon Dumitru Verlag, I, p.13.
