Prof.dr.ing. Petru ANDEA, Secretar științific al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România

La acest început de primăvară, lumea creștină se pregătește să celebreze una din cele mai mari sărbători: Învierea Domnului nostru Iisus Cristos. Este un prilej de a reflecta asupra rolului și locului pe care astăzi îl ocupă biserica în societate.

Se știe că societatea a reprezentat permanent un suport pentru credința religioasă. Principalul suport a fost cel uman, credincioșii sunt cetățeni ai unui stat, respect legile și reglementările politice, dirijând o parte din venituri spre Biserici.

Educația, cultura, sănătatea, organizate și întreținute de stat, folosesc religiei, bisericilor și personalului de cult.

Statul oferă religiei protecție politică, legalitate și siguranță. Toate acestea pentru că și religia răspunde unor așteptări și participă la realizarea trebuințelor societății.

În primul rând, prin credincioși, religia influențează întreaga viată socială și subsistemele care există în societate: sistemul proprietății, al producției și consumului, formele de realizare a puterii, specificul culturii și civilizației, relațiile dintre cetățeni. În ansamblu, putem aprecia că religia reprezintă un factor pozitiv în societate. Sunt însă și forme de religiozitate care se exprimă împotriva progresului, îndeamnă la destabilizare, contravin ordinii publice și juridice, încearcă să elimine din viața socială comunitățile altor religii, contestă familia, degradează personalitatea propriilor aderenți etc.

În al doilea rând, putem sublinia că religia a avut, în general, rolul de a participa la realizarea stabilității sociale. Frecvent, biserica este considerată „o stâncă a ordinii” în calea valurilor mișcătoare ale vieții cotidiene.

În al treilea rând, religia reprezintă și un important factor de coeziune socială. Credința este baza spirituală care îi adună pe oameni, îi integrează, îi mobilizează. Ei depind unii de alții pe baza intereselor și a reglementărilor, dar mai ales pe baza credințelor comune. Când alte forme de coeziune (economice, de rudenie, politice, etnice) slăbesc, religia le suplinește, oferind consolare spirituală, conciliere pastorală, reintegrarea în activități sau grupuri sociale, suplinește singurătatea sau abandonul.

Un rol important are religia în realizarea progresului social. Deși arată credincioșilor calea mântuirii și fericirii în viața veșnică, religia nu mai condamnă și nu mai consideră un păcat bogăția, prosperitatea și dezvoltarea personală, realizate prin muncă cinstită, în spiritul iubirii și ajutorării aproapelui. Credința și biserica mobilizează pe credincioși la realizarea progresului cultural, moral, economic, în măsura în care acestea nu sunt împotriva voinței lui Dumnezeu.

Școlile și primele universități erau pe lângă biserici și mănăstiri, profesorii erau teologi, în lăcașele de cult s-au păstrat mari biblioteci. Este încă și astăzi controversat rolul cognitiv al religiei. Întrebarea care se pune este dacă omul modem, conectat la cele mai variate forme de informare, mai poate considera religia ca o sursă de cunoaștere. Sunt destui cei care consideră că religia este modul de viată spiritual al celor ignoranți, iar filozofia și știința sunt preocupări pentru intelectuali. Putem aminti afirmația Sfântului Augustin care aprecia că „neștiința prețuiește mai mult decât știința, deoarece prima vine de la Dumnezeu, iar cea din urmă vine de la oameni”. Știm că pentru un credincios religia este singura explicație adevărată, dar și că mulți oameni de știință nu contestă rolul religiei în viața spiritual. Einstein spunea „cine bea paharul științei până la jumătate, va rămâne ateu; cine îl bea până la final, îl descoperă pe Dumnezeu”.

Religia s-a desprins ca domeniu de preocupări înaintea juridicului și chiar a politicului, oferind un sistem de norme și criterii utile conviețuirii sociale.

Ulterior, unele din aceste norme au fost reglementate juridic: să nu ucizi, să nu furi, interzicerea căsătoriei între rudele apropiate ș.a. Alte criterii au rămas doar în domeniul religios: umilința, smerenia, respectul pentru părinți, castitatea ș.a.  Între viața politică și cea religioasă au fost întotdeauna relațiile cele mai active, pornind de la faptul că omul este în același timp și cetățean și credincios.

Învățătura lui Iisus este „să dai Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Rămâne însă libera voință și alegere a omului ce și cât dă lui Dumnezeu și cât Cezarului.

Au existat situații de subordonare a statului de către biserică. în astfel de cazuri, statul a fost condus de personalul de cult, jurământul era religios, educația, morala, cultura, știința erau controlate sau realizate de Biserică.

Subordonarea bisericii de către stat a îmbrăcat forme variate. Legislația poate recunoaște anumite privilegii pentru Biserică. Spre exemplu, în România, Constituția din 1923 stabilea că Biserica ortodoxă era „dominantă”, iar cea greco-catolică avea „întâietate”. În Grecia, religia ortodoxă este religie oficială. Statul sprijină și protejează religia sau anumite biserici, considerându-le componente necesare ale sistemului politic. Preoții sunt plătiți din bugetul statului, conducătorii religioși și statutele bisericilor sunt recunoscute sau confirmate de autoritățile politice. La rândul lor, Bisericile recomandă supunere față de politic, consolidează prestigiul și autoritatea acestuia. Deseori, statul este un arbitru între biserici și culte, pentru evitarea conflictelor religioase.

Parte a societății europene democratice, societatea românească de astăzi este una plurală: oamenii de etnii diferite, de credințe diferite, cu preocupări, interese și convingeri diferite, singuri sau reuniți în jurul unor organizații religioase, politice, culturale sau cu preocupări sociale, au responsabilitatea de a- și construi împreună atât prezentul, cât și viitorul.

Aceasta este atât o responsabilitate personală, individuală, cât și una comună: atât cetățenii, cât și toate organizațiile care acționează în societate și care nu aparțin statului, alcătuiesc împreună societatea civilă, laboratorul în care, din întâlnirea acestor identități, interese și preocupări diverse, se plămădește binele comun.