După cum este cunoscut astăzi operează pe frontul dezvoltării două tipuri de știință; știința fundamentală și cea aplicată. Științele aplicate au desigur rolul lor în găsirea mijloacelor de punere în practică a fondului de cunoaștere dintr-un domeniu sau altul, prin obținerea ca rezultat al cercetării specifice, a tehnologiei pe care o transferă industriei pentru concretizare, spre binele societății umane. Dar marele merit în dezvoltarea cunoașterii revine științei fundamentale care realizează bazinul de cunoaștere esențială din care apoi știința aplicată caută căi de punere în practică. Mai niciodată un rezultat mare al științei fundamentale nu a permis întrevederea unor aplicații imediate. A trebuit să treacă  ceva timp pentru ca aceasta să se întâmple. Bunăoară când Clark Maxwell a stabilit ecuațiile câmpului electromagnetic, în a doua jumătate a sec. XIX, ele au fost tot atât de puțin înțelese ca şi ecuațiile teoriei relativității generale a lui Einstein apărute la începutul secolului XX. Nimeni nu a întrevăzut atunci vreo aplicație practică! Dar încet încet au apărut, telefonul, radioul, televiziunea și în timpurile noastre internetul. Trebuie spus că avansul științei fundamentale este potențat de realizările științei aplicative, pentru că aceasta pune la dispoziție instrumente tehnice care permit cercetării fundamentale să facă cu adevărat mari pași înainte. Ajunge să ne gândim la Large Colllderul la Geneva sau la laserul ELI de la Măgurele. Cele două tipuri de știință sunt strâns corelate într-un cerc de interdependență.       

Subiectul anunțat în titlu este pe cât de incitant, pe atât de complex. El nu este abordabil cu ajutorul unei singure discipline științifice fundamentale, să spunem genetica. După cum vom vedea pentru a face pași importanți pe drumul creșterii longevități, a fost necesar să conlucreze mai multe discipline fundamentale, ca de pildă fizica, chimia, biologia,  matematica, informatica și mai ales genetica, în simbioză cu surorile lor științele aplicate.

               Viața este un datum suprem şi o trăim o singură dată. De aceea am vrea cu toții să trăim cât mai mult, dar nu oricum, ci având o viață sănătoasă cât mai lungă înainte de prăbușirea finală.

               Din nefericire după cum bine se știe în momentul de față, perioada dinainte de final nu este de loc roză. Se moare încet şi dureros de cele mai multe ori. Cocktailuri de medicamente cu consecințe care mai de care mai dezastroase, aparate de respirat, stenturi peste stenturi, operații de oase fracturate, operații pe colon, plămâni sau inima, chemi-terapie, radio-terapie şi facturi spitalicești ruinătoare dacă se apelează la tratamente în privat. Locuitorii țărilor civilizate petrec în mod obișnuit un deceniu sau mai mult trecând din boală în boală până la sfârșitul existenței lor. Și culmea este că tuturor li se pare un lucru absolut normal. Pe măsură ce durata de viață se va prelungi și în țările mai sărace, numărul oamenilor care vor trece prin aceste experiențe de final va crește exploziv, atingând miliarde.

               În acest context nefericit au apărut totuși oameni de știință în domeniu ca de pildă D Sinclair (1) profesor genetician la Harvard sau L. P. Guarante (2), profesor la MIT, și desigur mulți alți care vor fi evocați pe parcurs,  care își pun întrebarea de ce trebuie să fie neapărat așa?  Dacă nu ar fi posibil ca  în tentativa de prelungire a duratei de viață a omului, care este în evident progres, să se reducă această încărcătură extrem de dureroasă înainte de final, eventual până la anularea ei completă. Cu alte cuvinte să avem o viață ferită de boli, o viață sănătoasă, până la sfârșit. Sau chiar mai mult decât atât, dacă nu am putea amâna acest sfârșit dincolo de limitele cunoscute pentru cei mai norocoși dintre oameni!

               Când au afirmat pentru prima dată astfel de idei,  ele au părut complet utopice mai ales aceea de a depăși vârsta de 122 de ani care este documentată ca fiind atinsă de franțuzoaica Jeanne Calment, un record mondial absolut de longevitate umană. Și mai ales când s-a ridicat pentru prima oară problema  dacă in extremis moartea nu poate fi chiar învinsă într-un final, s-a iscat un imens scandal, considerându-se că aceasta ar însemna încălcarea ordinii lăsate de divinitate.

               În acest eseu se va încerca pe baza documentației existente deja să se demonstreze riguros că ultima teorie în dezvoltare lansată de D. Sinclair (1) şi intitulată Teoria informațională a îmbătrânirii este capabilă să permită reducerea sau chiar anularea întâi a perioadei nefaste din partea finală  a vieții unui individ, altfel spus  să i se asigure o viață sănătoasă până la final și apoi într-o abordare mai îndepărtată, să poată fi prelungită viața progresiv până chiar la eradicarea morții.

               Până acum planeta a fost căminul a 70-100 miliarde de oameni (1), (3). Este bine știut că încet încet media de viață a oamenilor a tot crescut. Cei mai mulți dintre ei nu au atins la început nici măcar 30 ani, dar noi oamenii contemporani am reușit. Foarte mulți dintre ei nu au reușit să atingă nici 50 sau 60 de ani, dar noi am reușit. În cea mai mare parte aceste creșteri ale speranței de viață, /longevitatea umană/, s-au datorat accesului la resurse de apă potabilă și surse de hrană stabilă, iar în ultima sută de ani apariției pe scară largă a unei medicații şi tehnici operatorii tot mai performante. Însă deși media de viață a continuat să urce de la mileniu la mileniu, limita maximă a rămas aceeași. Acest lucru reiese din primele mărturii scrise din istoria omenirii. Astfel știm că au existat încă din vremuri vechi oameni care au  atins 100 de ani  şi alții care au depășit cu câțiva ani această cifră. Dar extrem de puţini ating 110 ani şi aproape nimeni nu atinge 115 ani. O singură persoană, Jeanne Calment, a atins 122 ani, în 1997!

               Trebuie spus că există o diferență între prelungirea longevității și prelungirea vitalității. Omenirea este capabilă de amândouă, însă menținerea oamenilor în viață – decenii după ce viața lor a ajuns să fie definită de durere, slăbiciune şi imobilitate, nu este deloc o virtute! Esențială este prelungirea vitalității, adică nu doar un trai mai lung, cât mai ales unul mai activ, mai  fericit şi sănătos, fără boli şi durere, acesta fiind un obiectiv demn de cele mai bune aprecieri posibile.

               Întrebarea fundamentală este dacă obiectivul eradicării morții nu intră în contradicție cu legile majore ale naturii. Anticipând, vom spune următoarele. Omul este în sine un sistem  guvernat de legea entropiei (3). Fizica afirmă ca in toate sistemele entropia, care este o măsură a dezordinii, crește. La naștere entropia este cvazinulă și în perioada de creștere fizică a corpului, ea crește ușor până la maturitate când creșterea fizică se oprește, după care într-un interval de circa 20 de ani, ea aproape că stagnează, după care prezintă o creștere mai accentuată pe măsură ce omul se apropie de bătrânețe şi intră în ea. În ultima parte a vieții când omul este grevat de boli şi imobilitate are loc cea mai mare creștere a entropiei. În această ultimă parte a vieții dezordinea în sistem crește în mod inexorabil și atât de mult, încât devine intolerabil de mare, și omul sfârșește prin a muri. Când se întâmplă acest lucru entropia sistemului şi-a atins maximul. La prima vedere nu se poate prelungi viața umană. Dar sistemul uman nu este un sistem închis, ci un sistem deschis în sensul că suportă influențe din exterior. Aceasta permite să intervenim decisiv introducând sub formă de medicație, ori tehnici operatorii, sau altfel spus,  entropie negativă, care nu mai permite entropiei sistemului să-şi atingă la fel de repede maximul propriu la care intervine extincția. Cu alte cuvinte omul se îndepărtează de moarte, iar dacă poțiunea de entropie negativă introdusă ajunge să fie șișmai mare, se ajunge în situația în care entropia sistemului uman începe să descrească, tinzând spre zero, ceea ce revine la spune că omul chiar întinerește!
În concluzie, nu numai că omul nu mai moare, dar poate deveni chiar mai tânăr, procesul îmbătrânirii fiind pur şi simplu inversat! Iată o concluzie care va înfuria pe adepții ordinii naturale stabilite de divinitate, dar care cu timpul în faţa evidenței vor trebui să se plece.

               Este nevoie de o gândire radicală pentru a înțelege semnificația procesului îmbătrânirii și morții pentru specia umană. Nu există nimic în miliarde de evoluție care să ne fi pregătit pentru aceasta și de aici și tentația irezistibilă pentru cei mai mulți dintre noi să credem că nu se poate realiza controlul îmbătrânirii şi al morții. Mai avem desigur foarte mult până să controlăm moartea dar suntem destul de aproape să împingem limita maximă a vieții  mai departe. În continuare vom încerca sî arătăm cum se stă, și ce se poate face încă de pe acum și mai târziu, în timp.

               TEORII PREEXISTENTE ALE ÎMBĂTRÂNIRII
              Până în cea de a doua jumătate a secolului XX era în general acceptat că organismele îmbătrânesc și mor spre binele neprecupețit al speciei, o idee care datează încă de la Aristotel. Ideea este destul de intuitivă și de aceea a fost susținută mult în comunitatea științifică. Cu toate aceasta este teribil de greșită. Nu murim ca să facem loc generației viitoare!

               Prin anii 1950 trei biologi evoluționiști Haldane, Medawar și Williams (2) au propus câteva idei importante la cauzele îmbătrânirii. Astfel, în privința longevității ei au lansat opinia că indivizii își poartă singuri de grijă și că impulsionați de gene lor, prin esență egoiste, încearcă să se înmulțească cât mai repede și cât mai mult cu putință cu condiția să nu-şi piardă viața în acest proces. În acest mod deși indivizii îmbătrânesc și mor în final, genele lor supraviețuiesc prin urmași şi ciclul se repetă. Concluzia este că genele noastre nu vor să moară nicio dată. Dar dacă este așa, atunci de ce nu trăim veșnic? Cei trei biologi susțin că îmbătrânim pentru că forțele selecției naturale necesare pentru construirea unui corp robust sunt puternice la 18 ani, după care intră în declin când atingem 40, fiindcă până atunci am apucat probabil să ne multiplicăm genele egoiste încât să ne asigurăm supraviețuirea transferându-se urmașilor. Declinul continuă până când forțele selecției naturale ajung la zero şi noi murim, dar genele noastre nu.

               Thomas Kirkwood (1) de la Newcastle  prin anii 1970 a abordat chestiunea îmbătrânirii prin perspectiva resurselor disponibile organismului. Speciile au întotdeauna acces la resurse limitate de  energie, hrană, apă. Aceasta face ca ele să evolueze până la un punct aflat la intersecția a două stiluri de viață complet diferite, se înmulțesc repede şi mor repede, ori se înmulțesc încet şi își mențin trupul sau soma mai multă vreme. El a concluzionat că organismele nu se pot înmulți și repede şi păstra totuși un corp sănătos, pentru că pur şi simplu nu există suficiente resurse pentru a le avea pe amândouă simultan. Aceasta revine la a spune că descendenții speciilor cu mutații care le determinau să se înmulțească repede și mult și încercau să moară de bătrânețe îndepărtată au rămas repede fără resurse şi astfel au reușit contraperformanța să iasă din bazinul genetic. Aceasta poate explica de ce un șoarece trăiește 3 ani, dar lăsând în urmă o serie întreagă de progenituri, în timp ce unele păsări de pradă pot atinge și 100 de ani, făcând doar doi pui pe an.
               Aceste teorii se potrivesc observațiilor și sunt în general acceptate de comunitate. Indivizii nu trăiesc veșnic pentru că selecția naturală nu acționează pentru nemurire în situația în care configurația unui corp funcționează deja destul de bine pentru a-şi transmite genele egoiste mai departe prin urmași. Și pentru că pentru toate speciile resursele sunt limitate, speciile au evoluat, alocându-și energia disponibilă fie pentru reproducere, fie pentru longevitate, dar niciodată pentru ambele simultan. Aceste considerente sunt valabile pentru toate speciile, dar nu și pentru cea umană.

               Într-adevăr, profitând de pe urma unui creier relativ mare și de pe urma unei civilizații prospere prin care a compensat dezavantajele realizate de evoluție, ca de pildă membre slabe, sensibilitate la frig şi căldură, miros subdezvoltat, precum și ochi care văd doar în spectrul vizibil, specia umană a obținut un statut neobișnuit caracterizat de trăsătura esențială a faptului că poate inova. În felul acesta şi-a făcut  rost de hrană din abundență, de nutrienți şi apă, reducând considerabil decesele provocate de dăunători, de vulnerabilitate, boli infecțioase şi războaie, care au fost cândva piedici serioase în atingerea unei longevități mai mari. Odată înlăturate, după milioane de ani de evoluție,  specia  umană poate spera la un orizont de timp al vieții individuale din ce în ce mai mare, apropiindu-se de cel al altor specii de succes în această privință. Dar nu va trebui să mai aștepte milioane de ani de evoluție ca aceasta să se întâmple! Pur şi simplu pentru că își va folosi principalul atu, inteligența, pentru a inventa noi suplimente, medicamente şi tehnologii care să-i ofere robustețe pentru un trup care să-i permită accederea la o viață mai lungă, dezvoltându-și trăsături pe care evoluția a eșuat să i le asigure.

               Pentru a face progrese reale în îmbunătățirea calității vieții la specia umană în materie de îmbătrânire, este nevoie de o explicație unificată a tuturor cauzelor îmbătrânirii. Și aceasta ar trebui făcută nu la nivel evolutiv, ci la nivel fundamental. Dar nu este deloc ușor să facem aceasta, pentru că va trebui să satisfacă toate legile fizicii cunoscute, precum şi ale chimiei și mai ales să fie în concordanță cu secole de observații biologice. Pe scurt, ar trebui să explice în același timp cele mai simple și cele mai complexe fenomene vii care au existat vreodată. Așa că nu ar trebui să ne surprindă faptul că nu  a existat niciodată o teorie unificată a îmbătrânirii la nivel fundamental și asta nu pentru că nu ar fi existat tentative.

               În acest context vom aminti tentativa făcută independent de Medawar și Leo Szilárd (2) care au propus fiecare ideea că îmbătrânirea este cauzată de deteriorarea ADN-ului, ceea ce se traduce prin pierderea informațiilor genetice. Acum este timpul să facem o precizare importantă  asupra celor doi autori. În timp ce Medawar a fost întotdeauna un mare biolog, care a și luat premiul Nobel pentru imunologie, Leo Szilárd era la baza fizician nuclearist. Este acel fizician de mare profunzime care şi-a adus contribuția în proiectul Manhattan care a condus la apariția primelor bombe atomice. Terifiat de nenumăratele vieți omenești distruse în urma lansării bombelor în Japonia, și-a reorientat mintea excepțională spre prelungirea vieții umane. L Szilárd a fost în felul său un nomad, fără o slujbă permanentă, ceea ce explică faptul că nu a rămas ancorat până la sfârșit în domeniul fizicii nucleare. Totuși experiența din domeniu l-a ajutat pentru că a studiat mutațiile pe care radiațiile nucleare le provoacă în corpul uman. Așa se face că acumularea de mutații care pot provoca îmbătrânirea a fost repede acceptată de oamenii de știință dar şi de publicul larg ca urmare a deteriorării ADN-ului uman. Dar deși acum există certitudinea că radiațiile nucleare pot provoca tot felul de probleme în corpurile noastre, acestea cauzează doar un subset de simptome și semne pe care le observăm pe parcursul îmbătrânirii și nu oferă o explicație universală. Teoria lor  a eșuat în a fi o teorie unificată și  universală, dar a fost un bun început.

               O altă încercare care a făcut ceva epocă în timp a fost Teoria radicalilor liberi (1) propusă de Harman un chimist reputat al firmei Shell Oil. Astfel, el şi apoi câteva sute de cercetători, au testat faptul dacă antioxidanții pot prelungii orizontul de timp al existentei pe animale. Și trebuie spus cu tot regretul că rezultatul a fost dezamăgitor. Cu toate că s-a reușit o ușoară creștere a existentei individuale, nu a fost niciodată posibil să se mărească limita maximă. În cele din urmă s-a ajuns la concluzia că efectele pozitive asupra sănătății obținute printr-o dietă bogată în antioxidanți sunt provocate mai degrabă de stimularea mecanismelor naturale de antiîmbătrânire, – inclusiv de creșterea producției de enzime corporale care elimină radicalii liberi -, decât de activitatea strictă a antioxidanților. Dar cu toate că oamenii de știință au demontat în cele din urmă efectul direct al antioxidanților, ideea are notorietate încă în mijlocul publicului larg care caută în continuare antioxidanții pe care Big Pharma îi produce cu nonșalanță.

               Deși aceste teorii nu au trecut proba timpului, trebuie remarcat că nu este deloc un motiv de rușine! Filozoful Thomas Kuhn remarcă odată că o teorie nu este niciodată completă. Ea parcurge mai multe etape previzibile de evoluție. Când o teorie reușește să explice unele observații, ea devine un instrument pentru descoperirea și mai multor fapte noi. In mod inevitabil noile întrebări nu vor putea fi acoperite de aceasta teorie, iar aceasta va da naștere la noi întrebări. Când se ajunge aici, teoria ajunge în criză și modelul ei urmează să fie ajustat de oamenii de știință pentru a putea face față la noile întrebări. In cele din urma apare o teorie mai cuprinzătoare care poate oferi mai multe explicații decât modelul anterior.

               Așa se face ca in urma cu aproximativ un deceniu, ideile oamenilor de știință s-au coagulat in jurul unui nou model a cărui idee centrala era că nu exista o singura cauza a îmbătrânirii, cum s-a crezut anterior, ci  un set întreg de cauze. Conform acestei perspective mult mai nuanțate, îmbătrânirea si bolile asociate ei sunt rezultatul unor cauze după cum urmează:

• Instabilitate geonomică cauzată de deteriorarea ADN-ului;
• Uzura terminațiilor cromozomiale protectoare a telomerilor;
• Modificările epigenomului care determină ce gene sunt active si care sunt dezactivate;
• Pierderea mentenanței proteinelor sănătoase cunoscută sub numele de proteostazie;
• Dereglarea detectării nutrienților cauzata de modificări metabolice;
• Disfuncția mitocondriala;
• Acumularea de celule senescente, așa numitele celule zombie, care inflamează celulele sănătoase;
• Epuizarea celulelor stem;
• Modificarea comunicării intercelulare și producerea de celule inflamatorii.

               In ultimii 25 de ani, cercetătorii din domeniu si-au concentrat atenția asupra acestor cauze, care reprezintă o lista desigur incompleta, dar destul de cuprinzătoare pentru ca acționând asupra ei, să poată fi posibilă îmbunătățirea considerabila  a calității vieții la îmbătrânire. Aceasta ar reveni la prelungirea vieții in general si a celei sănătoase  in particular, ceea ce evident ar conduce la o durata medie sporita a vieților noastre.

               Dar va fi oare posibil sa creștem si durata maxima de viață? Impresia generala actualmente este ca nu pare posibil in condițiile prezente. Este un hop prea mare pentru care rezolvarea cauzelor de mai sus nu pare suficientă, fiind nevoie de mai mult. Toată lumea științifică este de acord ca setul de cauze de mai sus si altele care vor mai apărea,  sunt indicatori exacți ai îmbătrânirii si ai simptomelor sale, dar este paralizată la întrebarea, de ce apar ele??

               Totuși știința nu sta pe loc si progresează cu rapiditate si așa se face ca încearcă să răspundă la foarte vechea întrebare, de ce îmbătrânim? Orice teorie care ar încerca sa explice îmbătrânirea ar trebuie sa reziste țesutului științific, dar să ofere o explicație rațională pentru fiecare din cauzele de mai sus. Și nu suntem deocamdată in aceasta situație! De exemplu, există o ipoteză universală care pare sa explice apariția celulelor senescente, dar care este incapabilă să explice epuizarea celulelor stem. Și asta se întâmplă cu doar doua cauze! Este totuși posibil să găsim un răspuns cuprinzător care sa înglobeze toate cauzele de mai sus si eventual si altele?

               Urmând pe David Sinclair (1) da, există o singură cauză generală  in care poate fi regăsită fiecare cauză particulară  din cele enumerate mai sus.

               Îmbătrânirea pur si simplu este o PIERDERE DE INFORMATII.

               La prima vedere s-ar putea spune, da, dar ce e nou aici, pentru că Medawar si Szilard au propus fiecare independent deja deteriorarea ADN-ului, deci pierdere de informație? Este adevărat, numai că a fost o abordare greșită, pentru că ei s-au concentrat pe pierderea de informație genetică. In biologie exista două tipuri de informație, una digitală si una analogică. Informația digitală in biologie nu este însă codificată in baza doi, deci binară, ci una codificată in baza 4, adică cuaternară, si anume folosind nucleotidele: adenina, timina, citozina si guanina, A,T, C, G  ale ADN-ului. Un ADN digital, este o metodă fiabilă de a stoca și copia informații, așa cum se întâmplă in memoria calculatorului sau pe un DVD. ADN-ul digital este in plus si extrem de rezistent la condițiile vitrege pe care le poate întâlni, ceea ce explic că el poate fi recuperat din rămășitele omului de Neanderthal vechi de 40.000 ani.

               Cel de al doilea tip de informație in biologie este de tip analogic, care este mult mai puțin cunoscut. El a fost identificat prima oară in cazul plantelor atunci când se înmulțeau și s-au observat efecte negenetice stranii. Termenul generic sub care este cunoscut tipul de informație analogică in biologie este astăzi de epigenom. El a fost introdus pentru prima oară in 1942 de către Wadington de la Universitatea Cambridge.

               Precum informația genetică stocată digital in ADN si informația epigenetică este stocată într-o structura numită cromatină, ceea ce face ca aceasta sa se organizeze in bile minuscule de proteine numite histone, asemănătoare unui furtun de gradina, adunat grămadă, după ce a fost folosit. Observațiile au arătat ca pentru speciile simple monocelulare, ciupercile de exemplu, stocarea informației epigenetice și transferul sunt importante. Însă pentru speciile complexe, formate din mai mult de două celule , ca de pildă mucegaiuri, meduze,  ele sunt esențiale. Și cu atât mai mult pentru  specia umană unde informația epigenetică este cea care orchestrează întregul ansamblu al unei ființe noi născute, alcătuite din 26 miliarde de celule rezultate dintr-un singur ou fertilizat si care permite celulelor noastre identice din punct de vedere genetic sa-si asume mii si mii de modalități diferite.

               Putem spune ca dacă genomul ar fi un calculator, epigenomul ar fi  programul de operare, care învață celulele proaspăt divizate ce fel de celule ar trebui sa devină și să rămână așa, uneori decenii la rând, cum este cazul neuronilor cerebrali de  pilda. In apele calde ale Pământului primordial, un sistem chimic digital  a fost de departe cel mai bun mijloc de stocare a datelor genetice pe termen lung. Numai că stocarea informațiilor  a fost necesară si pentru a înregistra și a reacționa la condițiile mediului ambiant, iar acest lucru se face mult mai bine analog pentru că informațiile pot fi schimbate repetat și cu ușurință, de fiecare dată când mediul interior sau exterior al celulei o impune.

               Dar după cum este bine știut, motivul pentru care omenirea a trecut de la analogic la digital a fost acela că informațiile  analogice, spre deosebire de cele digitale,  se degradează in timp  din cauze cum ar fi magnetismul, gravitația, razele cosmice si oxigenul. Și ceea este mult mai grav, la reproducere  informațiile se pierd tot mai mult  pe măsură ce sunt copiate.

               Pierderea informațiilor in timp este de natură să introducă mari complicații in comunicații. Prima persoană  care a înțeles aceasta a fost inginerul electronist Claude Shannon de la MIT, pe baza experienței sale din războiul al doilea mondial căruia ii supraviețuise, când a constatat prezența unui zgomot tot mai mare in comunicații pe măsură ce informațiile analogice se pierd in retransmisii. Aceasta conduce in final la situațiile in care informația transmisă era complet eronată si neinteligibilă provocând chiar pierderi omenești. După război a scris un articol științific scurt, dar extrem de profund, intitulat Teoria matematică a comunicației, despre modul in care informația poate fi păstrată și care este considerat astăzi fundamentul teoriei informațiilor. La început scopul autorului a fost acela de a păstra robustețea comunicațiilor radio intre două puncte. Dar destul de repede s-a văzut că rezultatele obținute pot fi folosite nu numai pentru păstrarea acestora, dar mai ales  pentru restaurarea lor.

               Ei bine, David Sinclair (1) a avut viziunea de a folosi rezultatele lui Shannon , propunând Teoria informațională a îmbătrânirii. 

               Dar înainte de a prezenta aceasta idee, ne vom concentra pe  cunoștințele pe care le avem in prezent in materie de longevitate actuală și cum le putem folosi pentru creșterea longevității noastre.

               LONGEVITATEA ACTUALĂ
               Exista astăzi speranțe îndreptățite pentru ameliorarea longevității in baza cunoștințelor pe care le avem deja. Și asta chiar in condițiile in care majoritatea medicilor nu s-au gândit niciodată de ce îmbătrânim și mai ales cum am putea trata îmbătrânirea. Există astăzi multe terapii si tehnologii de prelungirea a vieții care sunt deja o realitate si multe altele de care ne mai despart un deceniu sau chiar mai puțin.

               In definitiv oamenii fac asta de multă vreme, chiar dacă nu au conștientizat exact acest lucru. Așa bunăoară, exista locuri pe mapamond, cum ar fi Okinawa (Japonia), Nicoya (Costa Rica), Sardinia (Italia), Creta (Grecia), văile Caucazului, Hunza (Pakistanul de N), ținutul Bama din sudul Chinei si altele  in care oamenii pot atinge 100 de ani sau mai mult, motiv pentru care ele au fost denumite zonele albastre ale Terrei, de către Dan Buettner care le-a prezentat lumii in cartea sa la mijlocul anilor 2000. Din acest moment preocuparea oamenilor interesați de o longevitate sporită a fost aceea de a afla ce se consumă in aceste zone fericite. In cele din urmă s-a ajuns la rafinarea acestor diete ale longevității, bazate pe caracteristicile  alimentelor consumate de către rezidenții centenari. Concluzia generală a impus ideea că in mod preponderent dietele longevității ar trebui să se bazeze pe un consum mai mare de legume, verdețuri, cereale integrale, si fructe, precum si diminuarea consumului de carne, produse lactate și mai ales zahăr.  

               Trebuie spus că există încă un mare dezacord in materie printre cei mai buni nutriționiști din lume pentru cea mai bună dietă pentru Homo Sapient (HS). Explicația rezidă in faptul că probabil nu există o singură dietă perfectă pentru toți HS și asta pentru că suntem prea diferiți, ceea ce face ca dietele să fie  mai mult sau mai puțin specifice fiecăruia din noi. Dar in același timp suntem și destul de asemănători pentru ca să existe si un numitor comun, mai multe legume și mai puțină carne, hrană proaspătă si nu procesată.  Mulți dintre noi știm faptul acesta, dar in același timp aceasta și face atât de dificilă punerea lui in practică.

               Motivul pentru care cei mai mulți HS nu sunt dispuși să facă față acestei provocări  este acela ca bătrânețea pentru ei este o formă inevitabilă a vieții, care se instalează uneori mai de vreme alteori mai târziu, dar nimeni nu a scăpat vreodată de ea, decât desigur daca au avut ghinion si au murit de tineri in diverse accidente posibile.

               Numai că nu de mult pneumonia, tuberculoza, gripa, afecțiunile gastrointestinale reprezentau jumătate sau mai mult din cauzele deceselor -daca se trăia ceva mai mult, se putea face una din aceste boli cu sfârșit fatal. Azi însă, tuberculoza si enterocolitele  sunt extrem de rare, in timp ce pneumonia si gripa nu fac mai mult de 10% victime. Aceasta situație este in mare măsură datorata unei noi abordări. Progresele medicale, inovațiile tehnice și o mult mai bună informare in luarea deciziilor legate de stilul de viață au dat naștere unei noi lumi in care nu mai trebuie sa acceptăm ideea ca aceste boli sunt inevitabile, fiind date de divinitate.

               Tot astfel nu ar trebui să mai acceptăm nici îmbătrânirea ca parte inevitabilă a vieții noastre.   Trebuie precizat însă, că si pentru cei care vor avea acces rapid la noile medicamente si tehnici operatorii sofisticate, atingerea unei durate mai lungi de viață sănătoasă nu va fi nici pe departe atât de simplă ca o unică apăsare pe buton. Și asta pentru ca vor exista întotdeauna alegeri bune, dar si alegeri proaste, care încep mereu cu ceea ce introducem in corpul nostru, dar si cu cea ce nu introducem.

               RESTRICŢIA CALORICĂ, RC
               După mulți ani de studiu al îmbătrânirii, oamenii de știință au ajuns la unison la o concluzie comună și anume, pentru a prelungi viața trebuie respectat primul principiu, mănâncă puțin, dar nu prin malnutriție, sau înfometare, ci prin postire, obligând corpul sa intre într-o stare de nevoie in această lume a abundenței.                   

               Dintre figurile celebre trebuie amintit in primul rând medicul grec antic Hipocrate care propovăduia acest principiu încă din vremea sa ca metoda realizabilă prin ascetism intenționat menit sa se opună lăcomiei naturale a lui HS. Iar in timpuri mai apropiate, trebuie menționat  profesorul Alexandre Gueniot, președintele Academiei Medicale din Paris de la începutul secolului XX, care era faimos in epoca pentru dieta sa extrem de  stricta si frugală ceea ce a făcut să fie ironizat copios de mulți colegi si de publicul larg, pentru ca pe atunci nu existau dovezi științifice care sa-i confirme presupunerea ca foametea duce la o stare de sănătate mai bună si implicit la o viață mai lungă. Numai ca toți detractorii săi au murit unul cate unul cu mult înaintea lui, care s-a stins la 102 ani!

               Primele cercetări serioase asupra alimentației sever restricționate au debutat la sfârșitul primului război mondial, pe cobai. Studiile efectuate de atunci încoace au demonstrat in mod repetat ca restricția calorica, RC, fără malnutriție, conduce la longevitatea tuturor formelor de viață. Secretul acestui fapt rezidă in aceea că atunci când organismul este hrănit intr-un context de RC, se activează genele de longevitate numite sirtuine ceea ce face ca organismul sa fie capabil de a rămâne viu in condiții vitrege și să împiedice boala și degenerarea și să încetinească îmbătrânirea.

               Din anii 1970 au existat studii observaționale care  sugerează fără putință de tăgadă, că RC pe termen lung, poate ajuta si oamenii să ducă o viață mai lungă si mai sănătoasă. In toate zonele albastre ale Terrei, începând cu Okinava si terminând cu ținutul Hunza acest lucru a fost bine documentat.

               Ca urmare, astăzi unii oameni au îmbrățișat un stil de viață care le permite reducerea semnificativa a aportului caloric, care ar trebui să însemne 25-30% din numărul de calorii zilnice.

Aceasta abordare  s-a dovedit benefică pentru prevenirea bolilor cardiace, a diabetului,  accidentului vascular si  cancerului, fiind un bun plan de vitalitate in cadrul unuia de longevitate sporită. Atâta  doar ca RC este un dumicat greu de înghițit pentru majoritatea semenilor noștri. Este nevoie de o voința extrem de puternică pentru a menține un regim de  RC draconic, si trebuie spus că sunt puțini cei care o pot face in condițiile unei abundente atât de mari in zilele noastre. Dar există o mare veste bună. Multe din beneficiile unei vieți strict condiționate de RC  pot fi obținute și altfel, pe seama cuceririlor științei, după cum se va vedea mai departe.

               Pentru a obține o reacție genetică la lipsa de hrana, foametea nu trebuie sa fie o stare neobișnuită, așa cum dacă te obișnuiești cu stresul, acesta încetează de a mai fi apăsător. Așa s-a ajuns la concluzia ca postul intermitent, PI, adică consumul de porții alimentare normale întrerupt de perioade fără mâncare, este de acum înfățișat ca o inovație pentru sănătate. In prezent studiile pe oameni, au arătat ca RC periodică, poate avea rezultate extraordinare pentru sănătate, chiar dacă perioadele de post sunt destul de rare.       

                Postul intermitent se poate tine odată  1-2 zi pe săptămână la sfârșitul acesteia, sau o dată pe lună la sfârșitul acesteia timp de o săptămână. In astfel de situații s-a constatat ca HS pierd din greutate, își reduc tensiunea arteriala si mai ales își scad nivelul hormonului de control al insulinei, IGF-1, care toate împreună sunt asociate cu rate mai scăzute ale îmbolnăvirilor si deceselor.

               Cu toate acestea se pot întâlni grupuri de oameni care depășesc cu ușurință vârsta de 100 de ani, fără suferință sau boli specifice vârstei, că de pildă evreii așkenazi. Acești oameni sunt caracterizați de faptul ca nu contează ce mănâncă si nu s-au supus niciodată RC. Nici continu, nici periodic si atunci se ridică firesc întrebarea, de ce se întâmplă asta? Ei bine, răspunsul este că ei sunt pur și simplu norocoși la loteria ovariană, in sensul că sunt posesorii unor variante de gene, care aparent le induc o stare de post continu.  Mai mult decât atât, au consumat toata viața alimente prăjite, de pildă,  au lenevit sau au băut un pic prea mult alcool după normele medicale, sau au fumat. In legătura cu aceasta Barzilai care a studiat un grup de 500 evrei așkenazi relatează un dialog avut cu o persoana feminina de 95 ani. La întrebarea de ce nu a respectat recomandările medicale, aceasta i-a răspuns foarte nonșalant, că ar fi făcut-o, dar a avut 4 medici de familie care i-au recomandat mai mult sau mai puțin aceleași abordări, dar care au murit toți înainte ca ei sa i se întâmple același lucru.

                Este momentul să spunem că până acum am discutat despre activarea circuitului de supraviețuire prin limitarea cantității de hrană. Dar in egală măsură activarea aceasta poate fi obținută și prin ceea ce mâncăm.

               RESTRICTIA CANTITATII DE AMINOACIZI, RCA
               Este bine știut ca ființa umană ar muri repede fără aminoacizi, acei compuși organici care sunt cărămizile de baza ale fiecărei proteine. In lipsa lor si mai ales a celor noua aminoacizi esențiali pe care corpul nostru nu-i poate sintetiza singur, celulele noastre nu ar reuși să asambleze enzimele dătătoare de viată.

               Cei nouă aminoacizi esențiali sunt toți conținuți in carne, ceea ce face ca interesul pentru ea sa fie foarte mare,  pentru că consumul de carne este echivalent cu aport sporit de energie si senzația de sațietate. Aceasta din urma provine din faptul ca proteinele de carne sunt caracterizate de lanțuri catenare mai lungi care necesită mai mult timp pentru digestie.  Numai că totul are un preț. Studiile făcute au demonstrat mereu faptul că consumul de carne este dezastros pentru HS, deoarece induce  o rata ridicată a deceselor provocate de bolile cardiovasculare si un risc foarte mare de cancer. In special carnea roșie – de vita, porc si oaie- s-a dovedit deosebit de nocivă. Cârnații, crenvurștii, șunca si baconul pe cât sunt de gustoase, pe atât sunt de cancerigene! Cancerul colorectal, pancreatic si prostatic sunt primele promovate. Carnea roșie mai conține și carnitină care este transformată de bacteriile intestinale in N-oxid-trimetilamina, TMAO, vinovată de bolile de inimă.

               Dar ar trebui sa fim bine înțeleși, doar excesul in consumul de carne roșie conduce la o înrăutățire rapidă a stări de sănătate. De acea moderația ar trebui încurajată pentru că este mai puțin agresivă și deci acceptabilă.

               Cercetări mai noi au demonstrat că din punct de vedere energetic nu există nici un aminoacid care să nu fie conținut in proteinele vegetale care devin astfel o alternativa la proteinele animale (2). Proteinele vegetale au însă marele merit că ne scutesc de complicațiile induse de cele animale! Aceasta este deci o mare veste bună. Numai ca ea devine umbrită de faptul că spre deosebire de majoritatea tipurilor de carne, raportat la unitate de greutate, orice planta furnizează, de regulă, o cantitate mai mica de aminoacizi esențiali.  

               Dar, din punctul de vedere al vitalității, aceasta este o veste încurajatoare, pentru că un organism care duce o ușoară lipsa de aminoacizi la nivel general, este supus aceluiași tip de stres care activează circuitul de supraviețuire al genelor de longevitate,  cum se întâmplă in cazul restricției calorice, RC. Așa se face că hrănind corpul uman cu proteine vegetale, deci cu cantități mai mici de aminoacizi, obținem un beneficiu remarcabil in privința longevității, pe seama  activării genelor de supraviețuire. Înțelegem deci ca consumul unei cantități date de proteine vegetale este echivalent cu consumul unei cantități mai mici de proteine animale, sau altfel spus, reducând consumul de carne, dar si de lapte si oua, obținem un efect asupra longevității comparabil. Dar pentru că proteinele animale prezinta si dezavantajele enumerate mai sus este preferabil consumul frecvent  de proteine vegetale, in dauna celor animale la care putem recurge doar sporadic.

               Aceste descoperiri pot explica de ce vegetarienii înregistrează o rată semnificativ mai redusă a bolilor cardiovasculare si a cancerului, decât consumatorii de carne (2). Reducerea cantității de aminoacizi, care înseamnă inhibarea unei enzime mTOR- care trezește la viată genele supraviețuirii, nu este însă singurul factor al acestei ecuații. Conținutul scăzut de calorii, nivelul crescut al polifenolilor si sentimentul de superioritate fata de semenii tai sunt, de asemenea utile.

Toate acestea, cu excepția ultimei, sunt bune explicații pentru faptul că vegetarienii trăiesc mai mult și mai sănătos.

               Însă chiar dacă avem o alimentație săracă in proteine animale si bogata in cele vegetale, tot nu vom putea crește durata maximă a vieții noastre, deși vom trăi mai mult, deoarece supunerea corpului limitărilor nutriționale, nu va determina genele de longevitate sa-si atingă potențialul maxim. Pentru aceasta este nevoie de ceva mai mult si anume introducerea in viața noastră a unor restricții fizice, care au menirea de a menține circuitul de supraviețuire activ in permanentă. Acestea se referă la nevoia de a cere din partea corpului nostru un efort fizic suplimentar zilnic in cadrul căruia genele de supraviețuire rămân  permanent active.

              EFORTUL FIZIC SUPLIMENTAR, EFS    
S-au scurs 400 de ani de când medical englez Wiliam Harvey a descoperit ca sângele curge prin corp printr-o rețea complexa de canale. De atunci încoace medicii au considerat ca efortul fizic îmbunătățește sănătatea prin accelerarea vitezei sângelui in sistemul circulator, eliminând acumularea plăcii ateromatoase, așa cum un râu de munte in apa care circulă vijelios nu permite depunerea aluviunilor pe fundul si malurile sale, așa cum se întâmplă in cazul fluviului de șes in care apa care circulă mult mai domol. Deși ideea pare rațională, totuși in realitate nu așa stau lucrurile.  

               Nimic mai adevărat  că exercițiile fizice îmbunătățesc fluxul sanguin  prin debitul său mărit. Inima si plămânii ajung să aibă o stare mai bună, iar mușchii se măresc si ne întăresc. Dar adevărata cauză este un lucru ce se petrece la o scara mult mai redusa și anume la scara celulară.

               Primul lucru care a fost observat de cercetătorii din domeniu a fost acela ca lungimea telomerilor celulelor sangvine ale oamenilor care aveau obiceiuri sportive diverse erau mai lungi cu cât aceștia făceau mai mult efort fizic. Respectivii oameni dacă alergau 1/2 ore timp de 5 zile pe săptămâna, sfârșeau prin a părea mai tineri cu 10 ani decât cei care nu arătau interes pentru acest gen de activitate. Întrebarea imediată este de ce ar afecta  efortul fizic lungimea telomerilor?

               Explicația pe care știința o oferă este aceea ca sunt din nou activate genele longevității.

RC si reducerea cantității de aminoacizi, RCA din dieta însă, nu sunt decât doua modalități de a activa circuitul de supraviețuire. Mai este si un al treilea, si anume efortul fizic suplimentar EFS.

Mecanismul este următorul. Efortul fizic, prin definite este un stres la care este obligat corpul nostru. Acesta ridica nivelul NAD, o coenzima de care vom vorbi mai târziu pe larg si care la rândul sau activează rețeaua de supraviețuire, conducând la creșterea producției de energie si determinând mușchii să-si dezvolte capilare suplimentare pentru transportul oxigenului. Regulatorii de longevitate AMPK si mTOR, precum și sirtuinile sunt deci canalizate in direcția corectă prin existenta mișcării, îmbunătățind sănătatea cardiacă si pulmonară, si a altor organe, crescând condiția fizica si lungind desigur telomerii.  Genele SIRT1 si SIRT6, de pildă, contribuie la  lungimea telomerilor, pe care ii împachetează, ferindu-i de degradare. Știința arată că un program moderat de adversitate, numit hormeza, guvernat de circuitul de supraviețuire, este cel care mobilizează defensiva celulara, fără a provoca prea multe ravagii.     

               Efortul fizic suplimentar este necesar mai ales pe măsură ce îmbătrânim. El este necesar pentru întregul bazin de vârstnici. Dar ca si celelalte cazuri, HS este destul de refractar la aceasta idee, preferând de departe lenea. In momentul de fata statisticile arată că abia 10% dintre oameni au acceptat ideea si se conformează rigorilor ei si asta doar in țarile cele mai civilizate. Întrebarea este acum cât de mare ar trebui sa fie efortul acesta suplimentar. Cercetările au arătat că chiar si 10 minute de efort fizic moderat pe zi pot adaugă ani întregi oamenilor care îl practică.

Cu toate acestea exista o diferență intre o plimbare de plăcere si o alergare rapida. Pentru deplina activare a genelor este mai bună  activitatea de efort mai mare. Astfel s-a constatat că desi diversele tipuri de exerciții fizice  asupra diverselor  grupe de vârsta au toate efecte pozitive, antrenamentele fizice de mare intensitate, AMI, care cresc semnificativ ritmul cardiac si respirator, sunt  cele care activează cele mai multe gene promotoare de sănătate, la persoanele vârstnice care fac mișcare. Dar si aici exista o măsură: la persoanele prea vârstnice, e suficientă plimbarea zilnică timp de minim 30 minute.

               Cercetările au mai arătat că lucrul cel mai important este ca efortul fizic suplimentar conduce la impulsionarea activității  mitocondriilor la nivelul cel mai de jos al celulelor, acolo unde se arde oxigenul si se obține energia chimica necesara vieții. In absenta mișcării aceste activități se reduc continu. De asemenea s-a arătat că genele cele mai afectate de efortul fizic suplimentar pot readuce aceste activități la niveluri asociate cu tinerețea. Altfel spus, efortul fizic activează genele, pentru a ne întineri la nivel celular, ceea ce ne face sa simțim mai multa energie in noi, tradusa printr-o stare de mai bine sesizabilă.

                Persoanele care reușesc sa îmbine RC, RCA si Efortul fizic suplimentar, EFS, sunt cele mai câștigate in lupta pentru creșterea longevității medii si chiar a celei maxime.

               Deși mai există încă doua modalități studiate de activare a circuitului de supraviețuire, cum ar fi expunerea la frig, EF, si cea  la cald, EC, cu contribuții demonstrate pentru longevitate, nu ne vom opri asupra lor, din motive de timp.

               PRODUSE MEDICINALE FAVORIZANTE ALE LONGEVITĂȚII
               Pentru că s-a constatat  foarte repede ca daca HS ar trebui sa recurgă  numai la cele trei formule de mai sus pentru creșterea longevității medii si maxime s-ar bate pasul pe loc si nu s-ar putea obține o creștere generalizată a acestor valori, știința a început sa caute alte căi pentru a favoriza longevitatea și a face acest obiectiv accesibil la scară mai mare.

               Nu sunt speranțe ca acest obiectiv sa fie atins fără o înțelegere profunda a modului in care funcționează viața si trebuie spus, că deși imaginea la care s-a ajuns nu este chiar perfecta, totuși s-a mers foarte departe, după cum afirmă David Sinclair (2).

               Pentru a înțelege cum se produce îmbătrânirea, trebuie sa călătorim in universul subcelular, perforându-i membrana exterioara si intrând in interiorul ei, coborând apoi la scara aminoacizilor si a ADN. In acest fel va deveni limpede de ce nu putem trăi de fapt veșnic.

               Până să ne apropriem de înțelegerea vieții la scara manometrică, chiar si motivul pentru care suntem in viața era un mare mister. Celebrul fizician austriac Erwin Shrodinger care a avut contribuții majore la dezvoltarea fizicii cuantice, s-a declarat neputincios in fata provocării de a explica viața. In 1944 a declarat că materia vie este probabil condusă de alte legi fizice, necunoscute pana acum si că nu vom putea progresa in această direcție prea curând.

               Însă lucrurile au avansat mult mai repede in deceniile următoare decât s-a estimat inițial,

astfel ca răspunsul la cartea lui Shrodinger din 1944, „Ce este viața”, deși nu pe deplin explicat, ne este totuși mai aproape ca niciodată.

               In primul rând s-a dovedit ca nu este nevoie de noi legi  pentru a explica viul. La scara nanometrică acesta nu este decât un set ordonat de reacții chimice de concentrare si asamblare a atomilor care, in mod normal  nu s-ar asambla niciodată, sau de dezintegrare a moleculelor, care altfel nu s-ar dezintegra de fel.  Viața face acest lucru folosind niște devoratoare proteice numite enzime, compuse din straturi si bobine de aminoacizi.

               Mai departe aceste enzime fac posibilă viața profitând de mișcările moleculare întâmplătoare, astfel încât in fiecare secunda, moleculele  de glucoza sunt captate înlăuntrul celulelor de către o enzima numită glucozidază, care face fuziunea intre moleculele de glucoza si atomii de fosfor, destinând-le pentru producția de energie. Cea mai mare parte a energiei nou create  este folosită de un multi component ARN și o proteină complexă numita ribozom a cărui principală sarcină este capturarea aminoacizilor și fuziunea lor cu alți aminoacizi, pentru a produce alte proteine.

               La nivel elementar este vorba despre o mișcare haotică, dar necesară pentru a  asigura existenta vieții. Dacă haosul ar înceta și enzimele noastre s-ar opri brusc din ce fac, am muri cu toții in primele secunde. Acest haos este până la urmă creator de ordine, ceea ce face să existăm.

               Abordând studiul vieții la acest nivel s-a mai descoperit un lucru important pe care Richard Feynman, celebrul fizician laureat al premiului Nobel, l-a rezumat astfel. Nu s-a descoperit nimic in biologie care sa indice inevitabilitatea morții, ceea ce face ca aceasta sa nu fie neapărat obligatorie. Este doar o chestiune de timp până când  oamenii de știința   vor putea învinge moartea! 

               Într-adevăr, nu există legi biologice, chimice sau fizice care să ceară un final pentru viață. Bătrânețea nu este nimic altceva, așa cum am mai spus deja, decât o creștere accelerată a entropiei, o pierdere de informații, care duce la dezordine și când aceasta este foarte mare, intervine moartea. Numai că organismele vii nu sunt sisteme închise in care nu se poate interveni  din afară. Viața poate dura, teoretic, chiar o veșnicie, dacă poate păstra informațiile biologice critice și absorbi energia de undeva din afara  sistemului. Asta nu înseamnă automat că putem deveni nemuritori de mâine! Dar știința nu stă pe loc, ea progresează cu pași uneori mai mici, alteori mai mari, dar de fiecare dată cu câte un pas, pe rând.

               Așa se face ca de vreo câteva secole știința a descoperit cum se pot ajusta chimic enzimele prin intermediul unor molecule pe care le numim medicamente. Aceasta revine la a spune ca  putem interveni din exterior asupra organismului și  având instrumentele pentru a face modificări la nivel genetic si epigenetic, putem spera in modificarea orizontului de timp in care existăm. In privința  primului obiectiv, acela de a prelungi durata de viată sănătoasă, cele mai simple masuri sunt unele medicamente pe care știința le creează de pe acum si care au un potențial dovedit de influențare a îmbătrânirii umane.

              RAPAMICINA
               La mijlocul anilor 1960, o echipa de oameni de știința a călătorit pe ocean si a ajuns la insula Rapa Nui, cunoscută si sub numele de insula Paștelui, o insulă vulcanică aflată la 3700 km de coastele Chilei. Echipa nu era însă formata din arheologi interesați să descopere secretul celor 900 de capete gigantice de piatră care au făcut insula faimoasă. Ei erau biologi care căutau microorganisme endemice intr-un loc extraordinar de izolat cum era această insulă. Și nu după multa vreme au descoperit o noua bacterie care a fost denumita streptomyces hygroscopicus, SH, care după ce a fost izolata s-a văzut că secretă un compus antifungic. Autorul izolării, Suren Sehgal a numit produsul secretat de bacterie, rapamicina, R, in onoarea insulei in care a fost descoperit, după care a încercat metode de procesare a sa, ca potențial remediu pentru afecțiuni fungice. Nu a putut continua pentru ca laboratorul sau a fost închis din lipsa de fonduri. A păstrat însă fiole cu SH si după ani, prin 1980, intr-un nou laborator din New Jersey, a reluat cercetarea. Foarte repede s-a văzut ca acest produs, R, este un eficient supresor al sistemului umanitar, ceea cea însemnat sfârșitul carierei de medicament antifungic! Dar nu a însemnat in același timp decât deschiderea unui nou câmp de aplicații și anume.

               Se știa de mai multă vreme că unul dintre cele mai răspândite motive pentru eșecul unui transplant de organ, cum ar fi inima de pildă, era respingerea acestuia de către organismul pacientului receptor. Întrebarea era dacă nu cumva rapamicina care suprima in buna parte sistemul imunitar, putea s-o facă îndeajuns de mult încât organul transplantat să fie acceptat. Si s-a văzut destul de repede că chiar asta era situația, ceea ce a inflamat lumea medicala care a înțeles potențialul acestei descoperiri. Asta a făcut ca in insula Rapa, pe locul unde a fost prevalata prima proba de sol in care s-a găsit SH, sa se monteze o placa de bronz in care se menționa acest lucru. 

                Dar această placă, nu prea mare, ar putea fi urmată de o alta, de dimensiuni  mult mai mari. Explicația constă in faptul ca SH a fost obiectul unui număr uriaș de cercetări, si care continua, pentru a stabili potențialul in materie de prelungire a vieții la oameni. Ultimii ani au demonstrat ca rapamicina nu este doar un compus antifungic si imunosupresor, cât mai ales, unul dintre cei mai de succes compuși pentru prelungirea vieții umane (4), pe seama faptului că acționează ca un reductor caloric.

               Se știe de câtăva vreme că vârsta parentală înaintata este un factor de risc mare pentru generația tânără. Însă când cobaii au fost tratați cu rapamicina, surpriza mare, enzima TOR descoperită, este inhibată și efectul parental negativ a dispărut. Descoperitorii, trei la număr, sunt pe lista scurtă pentru Nobel.

               Deși nu este sigur încă ca rapamicina este un panaceu absolut, pentru ca administrata oamenilor care au o longevitate mai mare decât cobaii, s-a dovedit toxica pentru rinichi la unii oameni și in timp poate suprima imunitatea, nu însemnă ca inhibarea enzimei TOR este un drum înfundat de acum! Rapamicina s-a dovedit sigură in doze mici sau administrată intermitent in privința creșterii duratei de viată.

               Dar chiar dacă nu va avea succesul scontat, a apărut o alta soluție farmaceutică de mare interes.

               METFORMINA
               O floare minunata, Galega Oficinalis, cu numeroase petale delicate, descoperita de multă vreme in Franța si cunoscută sub denumirea populară de liliac francez, a fost folosită ca plantă medicinală. Din această plantă care conține guanidina, un indicator proteic al metabolismului sănătos, s-a obținut un hormon care administrat cobailor a dat rezultate promițătoare întâi pentru diabetul de tip I.

               Diabetul de tip I, apare când pancreasul nu produce destui hormoni care sa avertizeze organismul in privința zaharului si este tratat prin suplimente  insulinice. 

               Diabetul te tip II, așa numitul diabet asociat vârstei, apare când pancreasul este capabil sa producă insulina, dar corpul este imun la ea. Sunt 9% HS care fac diabetul acesta si toți au nevoie ca sa le redea sensibilitatea  corpului la insulina, astfel încât sa poată prelua si utiliza zaharul din circuitul sanguin

               Din cauza unui stil de viață sedentar si abundenței zahărului, nivelul ridicat al acestuia in sânge, face ca să existe 3,8 mil. decese pe an. Atâta doar ca acestea nu se produc repede si ușor, ci in maniere îngrozitoare, provocând orbire, insuficienta renală, accidente vasculare cerebrale, răni deschise ale picioarelor si amputări ale membrelor.

               Doi francezi, Jan Aron, farmacist si Jean Sterne medic, cunoscând potențialul medicinal al liliacului francez, au început un nou studiu cu mijloace moderne oferite de tehnologia timpului, încercând sa vadă dacă nu poate fi înlocuită insulina in tratarea diabetului de tip II. In 1957 ei au publicat o lucrare asupra unor comprimate orale obținute din liliacul francez, care astăzi sunt cunoscute sub denumirea de metformina, M. Ea a devenit unul dintre cele mai răspândite si mai eficiente medicamente de pe Terra. A fost inclusa pe lista model a medicamentelor esențiale, un catalog al celor mai eficiente, sigure si rentabile terapii pentru cele mai prevalente afecțiuni din lume. Are un preț foarte redus de circa 5 dolari pe luna ceea ce o face foarte convenabila. Nu are drept consecință, decât un oarecare disconfort stomacal si nu la toată lumea, anihilabil cu un pahar de lapte. Dar dacă acest lucru nu funcționează, exista o altă cale mai sigură întotdeauna, nemâncatul in exces!

               Dar ce legătura are metformina bună pentru diabet cu creșterea vitalității la vârstnici?  Nu ar avea dacă nu s-ar fi observat un fenomen curios și anume, oamenii care luau metformină trăiau efectiv mai sănătos. Asta a făcut ca medicii să recomande metformina și pacienților fără diabet II cu rezultate absolut remarcabile. Se obțin niveluri scăzute ale colesterolului rău LDL si o performanta fizica mult îmbunătățită, precum și reducere in greutate.  In plus, s-a demonstrat ca previne cancerul, reduce depresia, si mai ales combate bolile cardiace.

               Asemenea rapamicinei, metformina imită restricțiile calorice, RC. Dar in loc să inhibe enzima TOR cum o făcea rapamicina, limitează restricțiile metabolice din mitocondrii, încetinind procesul prin care   centralele energetice celulare convertesc macronutrienții in energie. Rezultatul este o activare a unei enzime AMPK, cunoscuta pentru abilitatea de a acționa la niveluri energetice  scăzute si a SIRT1 care este o gena de longevitate.

               Frumusețea metforminei este ca are in impact asupra mai multor boli concomitent. Gratie activării enzimei AMPK, produce mai mult NAD si activează sirtuinele implicate in mecanisme defensive împotriva îmbătrânirii, încetinind pierderea informațiilor epigenetice, permițând organelor să rămână mai multă vreme la un nivel de tinerețe înainte de a începe sa îmbătrânească la final.

               Nir Barzilai, genetician si medic american de la Facultatea de Medicina Albert Einstein, New York,  este unul dintre persoanele care iau metformina pentru a evalua efectele acesteia pe termen lung asupra oamenilor (4). El conduce ofensiva de transformare a metforminei in primul medicament care obține aprobarea de a trata cele mai frecvente boli asociate vârstei, abordând  cauza lor principala, îmbătrânirea. Intre timp acest lucru s-a si întâmplat!  Odată realizat acest lucru, se va schimba complet jocul, marcând începutul sfârșitului pentru o lume in care îmbătrânirea este văzută ca un dat al sortii.

In felul acesta, urarea evreiasca, fie ca sa trăiești 120 ani, va înceta repede sa mai fie o urare de viață excepțional de lunga. Ea va deveni o urare de viață cât se poate de medie.

               RESVERATROLUL
               Prin 2002, antioxidanții erau la mare moda. Poate ca nu erau panaceul antiimbatranire visat de unii, dar acest lucru nu era cunoscut la vremea aceea. Unul dintre antioxidanți era si resveratrolul RES,  despre care oamenii de știință știau ca este o molecula naturala care se găsește in vinul roșu obținut din struguri negri. Unii cercetători au emis ipoteza ca resveratrolul ar putea explica paradoxul francez, si anume faptul ca francezii înregistrează o rată mai scăzută a afecțiunilor cardiace, deși alimentația lor conține produse cu un conținut relativ ridicat de grăsimi saturate, ca de pildă untul si brânza, sau carnea de vită si rață. 

               Sinclair afirma ca celulele de drojdie hrănite  in laborator cu resveratrol erau ceva mai mici si crescuseră puțin mai lent decât drojdia netratata, atingând in medie 34 de diviziuni înainte sa moara, ca si cum ar fi fost supusa RC. In termeni umani aceasta ar fi fost echivalent cu 50 de ani de viața! S-a mai constatat ca si durata maximă de viată este serios crescută. Părea că nu doar că găsise un element care imita RC, putând prelungi viața fără înfometare, dar partea nostimă era că îl găsise într-o sticlă de vin roșu!

               Lucrul fascinant era ca resveratrolul este produs in cantități  mai mari din struguri si nu numai, care trăiesc in condiții de stres. Se știa deja ca există si alte molecule care pot promova sănătate si că sunt obținute din plante care viețuiesc in condiții de stres, ca de pilda, aspirina din coaja de salcie, metformina din liliacul francez, epigalocatehina din ceaiul verde, cvercetolul din fructe, alicia din usturoi si quercitina din ceapa roșie. Acest lucru conduce la ideea că plantele stresate produc substanțe chimice pentru ele însele, prin care le transmit celulelor sa-si domolească activitatea  si sa supraviețuiască, ceea ce se cheamă xenohormeza. Nu numai plantele au aceste circuite de supraviețuire, dar și oamenii au evoluat in direcția in care pot percepe unele substanțe  din aceasta clasă ca un avertisment timpuriu prin care se alertează corpurile să se domolească pentru a trăi mai mult. Responsabil pentru acest lucru sunt genele de longevitate SIRT1 si SIRT6.

               Numai că la oameni pentru a obține un efect echivalent ar trebui să bei intre 750 si 1000 de pahare de vin roșu zilnic, ceea ce este evident imposibil. Și atunci a intervenit industria care a căutat soluții de îmbogățire in resveratrol. Astăzi resveratrolul se concentrează la nivel convenabil consumului uman, de 500-1000 mg. S-a văzut ca o sursă mai bogată in resveratrol este liliacul japonez care se găsește in insulele Japoniei.

               Resveratrolul are un oarecare neajuns, nu este prea solubil și stabil in intestinul uman, două atribute pe care trebuie sa le aibă majoritatea medicamentelor si suplimentelor pentru a trata eficient bolile. Dar, acest neajuns  este înlăturat prin concentrarea mare. Resveratrolul a furnizat o prima dovada că o molecula poate oferi beneficiile restricției calorice, fără ca subiectul sa flămânzească, amânând îmbătrânirea cu ani buni. Așa se face ca in cercurile științifice încetinirea îmbătrânirii cu ajutorul unui medicament sau supliment nu mai este considerată o idee nebunească Introducerea resveratrolului in alimentația omului este echivalentă cu un soi de entropie negativă, care diminuează creșterea de entropie a corpului uman in beneficiul creșterii longevității acestuia, pe seama dezvoltării rezistentei la deteriorarea ADN. In felul acesta apare protecția împotriva mai multor tipuri de cancer, a bolilor cardiace, a atacurilor cerebrale si de cord, a neurodegenerării, a bolilor inflamatorii, ajutând la vindecarea mai rapida a rănilor si sporind sănătatea generală. Atunci cand resveratrolul este combinat cu PI, se obține o creștere si mai mare a duratei medii si maxime de viața, in termeni umani echivalentă cu 110-115 ani (4). 

              NAD, NR, NMN
               Studiul resveratrolului a condus, de asemenea, la ideea că este posibilă activarea sirtuinelor prin intermediul unui produs chimic. Acest lucru a fost factorul declanșator pentru o întreaga serie de cercetări având ca obiectiv alți compuși activatori ai sirtuinelor, numiți generic STAC.  Aceștia sunt de câteva ori mai puternici decât resveratrolul in privința duratei de viața a animalelor. Aceștia se numesc SRT1720 si SRT2104, ambii compuși demonstrând un mare potențial in privința unei vieți mai sănătoase. 

               Un alt STAC este NAD, nicotinamida adenin dinucleotidă, care are potențialul de a impulsiona simultan activitatea  tuturor celor șase sirtuine. El a fost descoperit la începutul secolului XX ca agent de îmbunătățire a fermentației alcoolice. Dacă nu ar fi fost așa, comunitatea științifica nu ar fi fost prea mult interesată de proprietățile sale. El a fost studiat ani in șir și in 1938  a apărut o răsplata pentru aceasta. S-a demonstrat ca vindeca boala limbii negre la câini, echivalentul pelagrei. A apărut clar ca NAD este un produs al vitaminei B3, niacina, deficiența acesteia provocând inflamația pielii, diaree, dementa, leziuni cutanate și in final moartea. NAD este folosit de peste 500 de enzime diferite din corpul uman și in lipsa lui am fi morți in 30 secunde.

               Cu toate acestea prin anii 1960 cercetătorii au ajuns la concluzia ca NAD nu mai poate oferi nimic nou. Dar prin 1990 totul s-a schimbat când oamenii de știința au început să înțeleagă ca NAD nu numai ca menține funcționarea lucrurilor, dar ca este regulatorul principal al multor procese majore ca îmbătrânirea si boala. Acest lucru se datorează lui Lenny Guarante si Shin-Ichiro Imai, un american si un japonez care au demonstrant ca NAD acționează pe post de combustibil pentru toate sirtuinele. Fără destul NAD acestea nu funcționează eficient si nu pot prelungi viața. Sinclair ( 1) si grupul sau au a constatat ca nivelurile de NAD scad odată cu vârsta in toate organele corpului uman si chiar in celulele endoteliale care căptușesc interiorul vaselor de sânge, ce devin mai rigide si favorizează creșterea tensiunii sangvine. Dar pentru ca este atât de central in atâtea procese celulare fundamentale, nimeni nu a avut inspirația de a studia efectele stimulării efectelor NAD. Acesta era un domeniu interzis si periculos pentru om, considerându-se ca poate bulversa viața. Marele merit este al lui D Sinclair care a îndrăznit sa spargă cercul  și să pătrundă in el. 

               Charles Brenner de la Universitatea din Iowa a descoperit in 2004 ca o forma a vitaminei B3, numita ribozida de nicotinamidă, NR, este un precursor vital al NAD. Aceasta se găsește in lapte și poate prelungi durata de viață a celulelor de drojdie prin stimularea NAD si creșterea activității SIRT2, o gena de longevitate. Altădată un produs chimic rar, astăzi NR este comercializat cu tonele in fiecare lună sub denumirea de nutraceutic.

               Intre timp, grupul D. Sinclair a dezvoltat o substanța chimică, numită nicotinamida mono nucleotidă, NMN, un compus produs de celulele noastre, dar care se găsește și in alimente precum avocado, broccoli, varza și castraveți. In organismul animal, NR este convertit in NMN care apoi este transformat in NAD. S-a putut vedea că dacă alimentezi un animal cu o băutură care conține NR sau NMN, nivelul sau de NAD crește cu 25% in următoarele două ore, ca și când ar fi postit sau depus mult efort fizic.  

                Cercetările au arătat ca NMN poate trata simptomele de diabet II la cobai și poate oferi rezistenta unor cobai bătrâni la nivelul celor tineri pe seama modificării activității mitocondriilor. Au mai fost testate echilibrul, coordonarea, viteza, forța si memoria si toate au prezentat un progres considerabil. Alte laboratoare au arătat ca NMN oferă protecție împotriva leziunilor renale, neurodegenerării, afecțiunilor mitocondriale, a unor boli ereditare, dar mai ales prelungesc viața cobailor. Și mai nou, s-a văzut că NMN crește nivelul hemoglobinei in sânge, ceea ce face ca aportul de oxigen să fie mai mare, fapt  ce potențează considerabil vitalitatea și gândirea.

               Mulți se întreabă care este molecula superioara, NR sau NMN? D. Sinclair a putut răspunde la această întrebare, după ce a observat că NMN este de departe mai stabilă decât NR, ceea ce conduce la anumite beneficii de sănătate neobservate la cobaii tratați cu NR. Dar NR prelungește viața cobailor ceva mai bine decât NMN, care este încă in testare sub acest aspect.

Așa dar nu există un răspuns definitiv, cel puțin nu încă.

               Intre timp au explodat studiile umane cu NAD, NR si NMN.  Până in prezent nu s-a remarcat nici urmă de toxicitate.  Astăzi NMN sau NR se pot deja procura de pe piață nu ca medicamente, pentru că aici sunt mult mai multe restricții la comercializare, ci ca suplimente alimentare. A devenit deja limpede ca ele au efect considerabil asupra sănătății umane. Modul de acționare este acela de a crea un nivel corespunzător de stres epigenetic, suficient cât sa împingă la acțiune genele noastre de longevitate, suprimând modificările epigenetice si menținând un program al tinereții. Ele fac asta, ca si rapamicina si metformia, reducând nivelul de zgomot care provoacă îmbătrânirea. 

               Succesele înregistrate de activatori ca STAC din care fac parte NAD  NR si NMN sunt o dovada extrem de solidă că știința acționează deja intr-un domeniu al biologiei situat in amonte față de orice boală majoră asociată cu îmbătrânirea. Faptul că aceste molecule și-au arătat eficiența in prelungirea duratei de viață a fiecărui organism pe care au fost testate este o dovadă de netăgăduit că avem de a  face cu un program puternic in lupta pentru prelungirea vieții (5).

               TEORIA INFORMAŢIONALĂ A ÎMBĂTRÂNIRII
               Tot ce s-a spus până acum, mimeticile restricției calorice si ale efortului fizic, precum suplimentele discutate, rapamicina, metformina, resveratrolul si NAD, NR, NMN, dar si vaccinurile sau o clasa de medicamente numite senolitice, împotriva celulelor senescente,  – acele celule care deși ar trebui sa fie moarte de la un anumit moment de timp încolo, refuză s-o facă -, creând o inflamație generală ce conduce la o îmbătrânire accelerată, motiv pentru care se mai numesc si celule zombie, sunt tot atâtea căi posibile pentru o vitalitate prelungită și sunt deja studiate intens in laboratoarele lumii.

               Dar se poate pune și întrebarea, dacă nu am avea nevoie de toate acestea? De ce să așteptăm să îmbătrânim și să încetinim spre sfârșit procesul, când ar fi mult mai bine  să putem reseta ceasornicul îmbătrânirii mult mai devreme când omul este încă tânăr și in putere, împiedicând pierderea identității si transformarea senescentă a celulelor?

1. Sinclair, (1) dar si alții, sunt de părere ca soluția antiimbătrânirii ar putea fi reprogramarea celulara, o resetare completă așa cum o fac de pilda meduzele, folosind mici fragmente corporale pentru regenerarea polipilor care au dat naștere altor zeci de meduze.

               Potrivit teoriei informaționale a îmbătrânirii propusă de D. Sinclair îmbătrânim și devenim predispuși la boli pentru ca celulele noastre își pierd informațiile legate de tinerețe. ADN stochează digital informațiile, un suport extrem de solid, dar epigenomul le depozitează in mod analog, ceea ce face sa fie  predispuse la introducerea de zgomot epigenetic.  

               Până la urmă modelul ADN al tinereții noastre  este mereu prezent in noi, deși alterat de vreme, pe măsură ce îmbătrânim. Daca am putea determina celulele noastre sa recitească modelul când era tânăr am putea spera sa obținem o întinerire a corpurilor noastre. Aici este utila o comparație cu discurile DVD. Este bine știut că cu timpul si prin utilizarea necorespunzătoare, informațiile digitale codate sub forma de șanțuri in stratul superior de aluminiu devin neclare din cauza unor zgârieturi, mai fine sau mai adânci, ceea ce  îngreunează citirea corecta de către DVD-player.

 Situația  este asemănătoare cu cea a celulelor, însă mult mai grava. ADN din celulele noastre conține aceeași cantitate de informație ca si un DVD, dar asta in 1,82 m de ADN împachetat într-o celula de 10 ori mai mica decât un fir de praf. Dacă am pune cap la cap tot ADN  din corpul nostru acesta ar fi de doua ori diametrul sistemului nostru solar!

               Se pune întrebarea cum am putea citi informațiile de pe ADN nostru când era tânăr?

               In anul 1948 Shannon in articolele sale despre păstrarea informației pe parcursul transmiterii de date  a oferit o indicație importanta. Pe scurt, el a susținut ca pierderea informațiilor in timp tine doar de creșterea entropiei si a venit cu niște ecuații importante bazate pe lucrările a doi ingineri de la laboratorul Bell. In anii 1940 Shannon era obsedat de comunicațiile printr-un canal zgomotos, in care informațiile alterate trebuie reconstituite de destinatarul mesajului, adică de receptor. Cea mai buna cale de a face acest lucru este aceea de a stoca un set de date de rezerva înainte de transmisie. In acest fel daca transmiterea analogică a datelor este serios viciată de zgomot  și nu mai este inteligibilă pentru receptor, se recurge la setul  de date de rezerva astfel. Un dispozitiv observator este conceput pentru a compara și transmite acele părți din setul de date de rezerva care au fost alterate și care se numesc date corectoare unui dispozitiv de corectare  pentru a recupera mesajul inițial.


                                Fig. 1. Diagrama Shanon schematică a unui sistem de corecție

Cu alte cuvinte observatorul remarcă erorile din mesajul recuperat și transmite datele către punctul de destinație printr-un canal de corecție, permițând receptorului să corecteze erorile.  Așa funcționează astăzi si internetul prin protocoalele (TCP/IP). Fig. 1 rezuma descrierea   acestui sistem de corecție.

               Această schemă a fost decisivă pentru lansarea Teoriei informaționale a îmbătrânirii de D. Sinclair (1). El a remarcat după o vreme, că in schița Shannon pot  exista trei părți care au corespondente  in biologie.

1. Sursa informației este alcătuită din ovulul si spermatozoidul părinților.
2. Emițătorul este epigenomul care transmite informația analog in spațiu si timp.
3. Receptorul este corpul undeva in viitor.

               In momentul fertilizării unui ovul, este difuzată informația epigenetica – echivalentul unor semnale radio, dar biologice. Aceasta călătorește intre celule care se divid in timp. La început totul merge bine si ovulul se dezvoltă într-un copil sănătos și, eventual într-un tânăr tot sănătos. Numai că după diviziuni celulare succesive, semnalul devine din ce in mai zgomotos pe măsură ce se acumulează erori in divizare. In cele din urma receptorul, adică trupul de 80 de ani sa spunem, va fi pierdut o mare cantitate de informație originală și nu va mai arăta deloc ca in adolescența.

Pentru a pune capăt îmbătrânirii, așa cum o cunoaștem, ar trebui însă sa mai descoperim trei lucruri pe care Shannon le considera esențiale pentru restaurarea unui semnal perturbat de zgomot.

1. Un observator care sa înregistreze datele inițiale, din tinerețe să spunem.
2. Datele de corecție inițiale din același moment de timp.
3. Un dispozitiv de corecție menit sa restaureze semnalul inițial.

               La prima vedere pare că avem de a face cu niște sarcini imposibil de rezolvat, dar nu a fost așa.

                In 2006 cercetătorul japonez in domeniul celulelor stem Shynia Yamanaka și care avea să ia Premiul Nobel, a anunțat public că a descoperit un set de patru  gene care pot determina celulele mature să devina celule stem pluripotente, in sensul că pot deveni orice alt tip de celulă din corpul maimuțelor, vacilor, câinilor și desigur și al oamenilor. Aceasta este echivalent cu a fi  descoperit dispozitivul de corecție din schema lui Shannon pentru ca celulele mature pot deveni celule stem și trec in orice tip de celule. Celulele care si-au pierdut identitatea in procesul de îmbătrânire, iată ca pot fi ghidate spre a deveni celule tinere prin mecanismul de stemizare. Aceasta este echivalent cu soluția de lustruit DVD,  pentru a-l putea asculta din nou. 

               Este sigur ca reprogramarea celulara va putea fi folosita întâi la tratarea unor boli legate de vârstă la nivelul ochilor, cum ar fi glaucomul și degenerescența maculară, pentru că  ochiul este un organ izolat imunologic. Dar de îndată ce va avea succes, va fi cu siguranță implementată in întreg corpul pentru resetarea vârstei.

               Urmând scenariul avansat de D. Sinclair, o schemă simplificată  derivată din diagrama Shannon  lucrurile s-ar derula in maniera următoare.

               La 25 de ani se va putea urma un tratament de o săptămână cu trei injecții care vor introduce in corp un virus adeno-asociat ce va provoca o reacție imuna ușoară, mai ușoară decât cea care este resimțită după un vaccin antigripal obișnuit. Virusul acesta este cunoscut de oamenii de știință încă din 1960, a fost modificat astfel încât să nu se răspândească si nici să provoace îmbolnăvirea. Aceasta versiune teoretica a virusului va purta cele 4 gene Yamanaka si este echivalent cu dispozitivul de corecție din diagrama Shanon din Fig. 1. Un comutator de siguranță care va putea fi acționat prin intermediul unei molecule bine tolerate, cum ar fi dioxicilina, ar fi echivalent cu dispozitivul observator din diagrama Shannon  Fig. 1.

               In acel moment /la 25 de ani/ nimic nu se va schimba in funcționarea genelor corpului. Dar in jurul anului 45 când se va începe îmbătrânirea corpului, va fi acționat comutatorul de siguranță prin dioxicilină timp de o luna de zile, cu care va începe reprogramarea genelor, adică corecția datelor, prin activarea genelor Yamanaka. Din acest moment începe întinerirea corpului. Rănile se vor vindeca mai repede, părul alb va dispărea, gândirea va fi mai rapidă și nu va  mai fi  nevoie de ochelari. Procesul va continua astfel in sens invers până când  se va  reveni la 25 ani, după care procesul se va opri, pentru că se va aplica același tratament cu virusul adeno-matos care contine cele 4 gene Yamanaka.  Corpul va începe din nou sa îmbătrânească  încet și după 20 ani, când din nou vor apărea primele semne ale îmbătrânirii, comutatorul de siguranță va fi acționat iarăși, declanșând reprogramarea celulară. In felul  acesta corpul va oscila mereu intre 25 si 45 de ani. In acest interval de timp corpul va fi mereu tânăr, nu doar prin felul in care va arăta, ci tânăr in mod esențial  și liber de angoasele pe care le ridică durerile și disconfortul vârstei mijlocii, precum și spaimele legate de grija cancerului sau a bolilor cardiace.

               Totuși acest proces nu se poate repeta un număr indefinit de ori. La acest stadiu de dezvoltare este previzibil că va apărea un zgomot chiar digital cu fiecare iterație care va îngreuna procesul și-l va opri in cele din urmă. Oamenii de știință rămân însă optimiști in doua privințe. Fie se va putea anula zgomotul, fie se va imagina o alta schemă, in care pur si simplu îmbătrânirea va putea fi oprită. 

               In momentul de față se fac cercetări intense pe cobai pentru a fi sigur că nu se induc diverse forme de cancer sau alte afecțiuni. Când va deveni limpede că aceasta este situația, transferul abordării la oameni va fi inerent.

               Deși poate la prima vedere pare o mare ficțiune, David Sinclair de la Harvard este super optimist și dă asigurări că nu peste multă vreme va deveni o realitatea spre beneficiul nostru al tuturor. El nu este singur, nici pe departe! Recent presa a anunțat că cercetătorii israelieni au găsit și ei o cale de reprogramare  celulară.

               Cu speranța că acest eseu despre o problemă atât de arzătoare va trezit interesul și curiozitatea, mă opresc aici și vă mulțumesc pentru atenție.  

BIBLIOGRAFIE

1. David Sinclair with Mathew D, LaPlante, Lifespan, Why we Age and Why Don’t Have It, Lifestyle Publishing 2020.
2. David Sinclair, Leonard Guarante, a Cause of Aging.
3. Pavelescu, Principiul Copernican si Longevitatea Rasei Umane, AOSR, 2018.
4. Baur, D. Sinclair, Therapeutic Potential of Resveratrol, https://www. Nature .com.
5. Rajman, D. Sinclair, The Therapeutic, Potential of Nad-Boosting Molecule, https://. ncbi. nlm..nih..gov.

Autor: Mărgărit Pavelescu – Preşedinte Secţia Ştiinţe Fizice
Academia Oamenilor de Știință Romania
Eseu susținut în ședința de seminar a SF-AOSR din 18.05.2022