Academia Oamenilor de Știință din România

Acasă Blog Pagina 23

Conferința Internațională de Management – IMC 2022  „Strategii de management și reziliență pentru un viitor post-pandemic”

aosradmin
-
0
Conferința Internațională de Management – IMC 2022  „Strategii de management și reziliență pentru un viitor post-pandemic”

Organizatori ai manifestării ştiinţifice: Facultatea de Management din Academia de Studii Economice din București, Academia Oamenilor de Ştiinţă – Institutul de Cercetări Interdisciplinare Avansate „Constantin Angelescu” (ICAI), Societatea Academică de Management din România (SAMRO)

Locul desfășurării/ data desfășurării: Academia de Studii Economice din București, Piata Romană nr.6/ 3-4 Noiembrie 2022

Detalii: http://conference.management.ase.ro/

Conferința internațională se desfășoară în sistem hibrid, cu participare atât fizică, cât și online. Evenimentul oferă specialiștilor din mediul academic și de cercetare, cadrelor didactice și doctoranzilor posibilitatea de a dezbate cu privire la cele mai recente probleme și provocări ale managementului în perioada post-pandemie.

Call-for-papers_IMC2022

Conferinţă la New York: „Conglomeratul” Urmuz sau obsesiile imaginarului | istoricul şi criticul literar şi de artă Dr. Marian Nencescu (UZPR) | Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel | 9 octombrie 2022

aosradmin
-
0
Conferinţă la New York: „Conglomeratul” Urmuz sau obsesiile imaginarului | istoricul şi criticul literar şi de artă Dr. Marian Nencescu (UZPR) | Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel | 9 octombrie 2022

Cenaclul literar „Mihai Eminescu” şi revista Lumină Lină din New York vă invită la conferinţa „Conglomeratul” Urmuz sau obsesiile imaginarului, ţinută de către istoricul şi criticul literar şi de artă Dr. Marian Nencescu (UZPR). Acesta a sosit din Bucureşti la New York şi se va întâlni cu cei interesaţi de fenomenul Urmuz la Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel, pe 9 octombrie, imediat după Sf. Slujbă.

 

„Take Ionescu, un pionier al GloCalizării”

aosradmin
-
0
„Take Ionescu, un pionier al GloCalizării”

Articol publicat pe website-ul JurnalulBucurestiului.ro

Lucrare prezentată la Conferința Națională „Take Ionescu” – 100 de ani de la moartea marelui diplomat român (Ediția a doua) la Centrul Cultural „Carmen Sylva” din Sinaia de către corespondentul nostru permanent prof. dr. Narcis-Stelian Zărnescu (redactorul șef al Revistei Academiei Române „Academica”, secretar științific al Secției X – Filosofie, Teologie și Psihologie a AOȘR – Academia Oamenilor de Știință din România).

Nota redacției. Compus prin combinarea conceptelor de globalizare şi localizare, termenul ca atare a fost folosit pentru prima dată de sociologul britanic Roland Robertson în lucrarea Globalisation (1992) şi apoi în 1995 în capitolul „Glocalisation: Time-Space and Homogeneity–Heterogeneity” (din lucrarea Global Modernities) şi definit ca o „comprimare a lumii şi intensificare a conştiinţei lumii ca întreg”, ca un proces care cuprinde în mod simultan tendinţe de universalizare şi de individualizare. Robertson a preluat conceptul similar japonez din domeniul marketingului şi l-a introdus în discursul ştiinţelor sociale. El a fost apoi preluat de canadienii Keith Hampton şi Barry Wellman, cu referire la persoane şi activităţi umanitare sau comerciale care sunt în acelaşi timp localizate şi la scară globală.

Detaliat. Glocalizare sau glocalism este un termen formulat în anii 1980 în japoneză (dochakuka), tradus ulterior în engleză de către sociologul Roland Robertson și apoi elaborat în continuare de sociologul Zygmunt Bauman pentru a adapta peisajul globalizării la realitățile locale, astfel încât să studieze mai bine relațiile lor cu cercuri internaționale.

  • Crearea sau distribuirea de produse și servicii concepute pentru o piață globală sau internațională, dar modificate în conformitate cu legile sau cultura locală.
  • Utilizarea tehnologiilor electronice de comunicații pentru a furniza servicii locale la nivel global sau internațional.Craigslist și Meetup sunt exemple de aplicații web glocalizate .
  • Crearea structurilor organizaționale locale, care operează pe culturi și nevoi locale, pentru a deveni multinaționale sau globale. Acest comportament a fost urmat de diverse companii și corporații, de exemplu de IBM.

Termenul „globalizare” este considerat ambiguu și contradictoriu în universul său semantic folosit și abuzat; Din acest motiv, Bauman, a vrut să introducă „glocalizare“, fără a dori să găsească acolo un sentiment politic de opoziție față de globalizare (ca de exemplu antiglobalistii). Globalul și localul pot fi văzute ca două fețe ale aceleiași monede. O organizație poate fi înțeleasă mai bine analizând natura duală a glocalizării. Localizarea este adesea ignorată din cauza prea multă importanță acordată globalizării. Mai mult, în multe cazuri, forțele locale se străduiesc constant să atenueze impactul proceselor globale. Aceste „forțe” pot fi recunoscute prin eforturile de prevenire sau modificare a planurilor de construcție a clădirilor pentru corporații multinaționale, cum ar fi Wal-Mart. Glocalizarea consideră că fundamentul societății în fiecare epocă a fost și este comunitatea locală, din interacțiunea indivizilor, organizată în grupuri din ce în ce mai extinse, prezente pe un teritoriu. Organizarea acestor grupuri constituie cu siguranță un set de „sisteme” care devin „subsisteme” dacă sunt legate de organizații mai complexe. De exemplu, familia este un subsistem al sistemului de cartier, dar cartierul este un subsistem al sistemului de oraș și așa mai departe. Glocalizarea își începe analiza de la sisteme simple pentru a ajunge la cele mai complexe, în timp ce globalizarea pare să favorizeze sistemele complexe, ignorând foarte adesea implicațiile subsistemelor și plasează în centrul „filozofiei” sale individul, persoana umană, patrimoniul material și imaterial local al persoanei și grupul căruia îi aparține. Nu ignoră dialectica care derivă din întâlnirea-ciocnirea diferitelor grupuri din logica sistem-subsistem, dar nu pierde niciodată din vedere micro în relația sa cu macro-ul. El acordă importanță pieței libere, dar consideră că nu poate fi niciodată considerat un „primum”, deoarece piața este una dintre numeroasele funcții ale omului care a luat multe fațete de-a lungul secolelor. Glocalizarea dă importanță comunicării dintre indivizi și grupuri definite în spațiu și timp și modului în care noile tehnologii au favorizat o accelerare a proceselor de transformare, considerând necesară supunerea conținutului comunicării unei analize serioase, care, mediată de noile tehnologii, poate suferi distorsiuni, superficialitate, banalitate. O greșeală frecventă este să credem că glocalizarea pune accentul mai presus de toate pe local și globalizarea pe globală. Nu este corect, deoarece glocalizarea, în timp ce plasează în mod ideal micro-grupul la baza analizei sale, este conștient că acesta crește, se dezvoltă, interacționează cu alte grupuri din ce în ce mai complexe până la realitățile complexe globalizatoare de astăzi. Înțelesul cuvântului „local” se extinde de fapt prin încorporarea fără confuzie a realităților locale care rămân din toate punctele de vedere subsisteme semnificative. Glocalizarea nu ignoră prezența forțelor globalizatoare pe care într-adevăr le examinează în geneza și implicațiile lor, dar este ferm înrădăcinată în teoria sa generală a sistemelor și în interacțiunea strânsă dintre geopolitică, geoeconomie și geocultură.

În sfârșit, Glocalizarea (un portmanteau al globalizării și localismului) este „apariția simultană a tendințelor de universalizare și de particularizare în sistemele sociale, politice și economice contemporane”. Noțiunea de glocalizare „reprezintă o provocare pentru concepțiile simpliste despre procesele de globalizare ca expansiuni liniare ale scărilor teritoriale. Glocalizarea indică faptul că importanța tot mai mare a nivelurilor continentale și globale are loc împreună cu creșterea importanței nivelurilor locale și regionale”. Glocal, un adjectiv, prin definiție, este „reflectând sau caracterizat atât de considerații locale, cât și globale”. Termenul „management global” în sensul „gândește global, acționează local” este folosit în strategiile de afaceri ale companiilor, în special, de către companiile japoneze care se extind în străinătate. Numeroase organizații internaționale lucrează deja în spiritul glocalizării. Printre acestea se numără Forumul Glocal, care este activ din 2001 în domeniul cooperării între orașe.

Europa noastră, de astăzi, se apropie cu repeziciune de Europa lui Take Ionescu: aceleași tensiuni, aceleași tendințe subversive sau dictatoriale, prezența războiului la granițe, aceeași « struggle of life »; aproape aceleași puteri europene dominante, aproape aceleași interese meschine și imorale, de sorginte economică și comercială, exprimate brutal și agresiv; aceeași confuzie generală și refuz al dialogului.

De aceea ar fi nevoie, astăzi, din nou, de Take Ionescu, diplomat vizionar, curajos, carismatic, prețuit de parteneri și de adversari.

Înainte de a continua să-l aplaudam, să-i înălțam osanale și statui efemere din cuvinte, aș vrea să reamintesc părerea lui N.D. Cocea despre Take Ionescu.

În loc de o captatio benevolentiae colegială, vă propun un portret acid, ușor caricatural, schițat în 1914 de unul din contemporanii marelui diplomat : N. D. Cocea, un Robespierre balcanic, un irezistibil Don Juan, un polemist neîndurător.

Iată câteva fragmene din textul lui N. D. Cocea, intitulat Take. Scena pare, într-adevăr, desprinsă din comediile lui Caragiale:

«S-a urcat la tribună cu mișcări mlădioase, ca o cucoană care-și leagănă rotunjimile, știind că o sută de priviri o urmăresc de la spate, și-a ridicat cu un gest scurt cravata, cu altul și-a netezit musteața și-a început.

Tribunele ticsite de doamne și de partizani politici. Deputații, în număr mare, numai ochi și numai urechi. […]. Domnul Tache Ionescu a apărut fercheș, fermecător și radios…

Și a fost frumos.

Știți că n-am o admirație din cale afară de exagerată pentru geniul domnului Ionescu. Deși prietenii și salariații dumisale din presă dau pe brânci răsfoind manualele elementare de istorie ca să-l compare când cu Iisus și când cu Napoleon, mi-a fost totdeauna cu neputință să mă las convins de laudele interesate ale unora, sau să împărtășesc idolatrismul bine retribuit al preoților fetișismului takist. […].

Ieri, la Cameră, am trăit două ceasuri într-o admirație de cea mai pură esență takistă. Îl ascultam vorbind. Închideam ochii pe jumătate și mă lăsam legănat de ritmul frazelor. Coardele vocale ale domnului Tache Ionescu nu sunt din cele mai fericite. Vocea nu e profundă și bărbătească. Mai mult ascuțită, cu tonalități pițigăiate. Dacă undeva, în lume, există vreun orator hermafrodit, sunt convins că hermafroditul acela trebuie să aibă organul efeminat al domnului Ionescu. Cu toate astea îl ascultam vrăjit. Mă îmbătam de vorbe, de fraze, de perioade, care alunecau una după alta, ca și cum ar fi fost unse cu vasilină. […]. Nu spunea nimic și vorbea de toate. Vorbea cu ușurință admirabilă care nu s-ar putea compara decât cu încrederea senină a omului care își închipuiește că știe totul pentru că vorbește despre orice. […]. Și domnul Tache Ionescu îndrăznea să vorbească astfel, fără să știe și fără să înțeleagă nimic din zbuciumările unui popor care-şi pune azi ultima lui speranță într-însul, după ce şi-a pus-o zadarnic în prestigiul armatei și-n strălucirea ambasadelor, și în fața a 50, 60 de proști din Cameră care îl ascultau cu gura căscată.

Cum vreți dar să nu îl admir ? Cum să nu mă închin și eu în fața omului acestuia care îi prostește pe toți, care îi imbată cu apa chioară a vorbelor goale, care e pătat, fecior de falit și falit moral el însuși, intrat până la gât în conversiuni, în tranzacții, în afaceri veroase… Și să nu-l admir? Ba te admir, Take ! »[1].

[Take in Facla, an V (1914), nr.145 (5 martie), p.1]   

Pentru echilibru receptologic si simetrie psiho-istorica, redau portretul pe care Nicolae Iorga il face tanarului politician:

« Take Ionescu, fiul unui negustor și om de afaceri ploieștean, făcuse școala secundară la București, așa încât, față de boierii din generația sa, el poate fi considerat ca un produs al organizației noastre școlare, în ce este bun: inițierea în rosturile țării, cunoașterea oamenilor ei, dar și în ce este mai puțin bun: o oarecare lipsă de disciplină intelectuală, de formațiune a unui caracter cu totul ferm, care se capătă în contact cu civilizațiile bătrâne. »[2].

Desigur, aproape orice popor, si poporul roman nu face exceptie, are nevoie de mituri si modele. De altfel, ca si liderii lui, spirituali, politici, culturali. Generarea unui model se face prin exagerari hiperbolizante si prin cenzurarea defectelor si esecurilor.

Este evident ca pamfletul caricaturizant scris de N. D. Cocea, prezinta, intr-un mod grotesc şi partizan, o alta fateta a personalitatii marelui diplomat, suficient insa a ne pune pe ganduri sau a ne revolta.

Voi reveni insa la ipoteza de lucru, pe care am propus-o : Take Ionescu, un pionier al glocalizarii.

Sa ne reamintim, succint, semantica si logica acestui concept, lansat in urma cu aproape doua decenii, si ratacit in efervescenta conceptuala a relatiilor internationale.

Glocalizarea, concept folosit în diverse domenii – de la geografie si sociologie la politologie si comunicare -, apare pe piata conceptuala incepand cu anii ‘90, si se afla, in continuare, in top. Fuziunea sau hibridizarea celor două concepte, localizare si globalizare, fiind de inspiratie japoneză, sintagma «localizare globală » va fi, in general, convențional citată ca  precursoare a noțiunii de glocal. Pe de alta parte, natura interdisciplinară si transdisciplinară, pluralista, precum si eficienta euristica a conceptului, au fost demonstrate si confirmate de nenumarate studii si aplicatii, din arealul european, extrem oriental sau american.

Roland Robertson, Erik Swyngedouw, Victor Roudometof și Tomiyuki Uesugi (Universitatea Seijo, Japonia) sunt doar cativa dintre cercetatorii care studiaza de zeci de ani mecanismele si dinamica acestui fenomen complex. Sa amintim si un remarcabil Dictionary of Geography[3], oarecum recent, care defineste conceptul de glocalizare ca integrator a doua subconcepte: local și global, in dialectica lor dinamică, contingentă și bidirecțională. 

In orizontul glocalizarii, se poate afirma ca Take Ionescu reusise sa isi depaseasca epoca: el gândea global și acționa local.

Fara indoiala ca istoria noastra, ca si multe alte istorii ale popoarelor care au modelat timpul, spatiul si destinele omenirii, ar putea fi rescrise din perspectiva glocalizarii, un concept modern, partial artificial si rece.

Ne putem imagina – cine ar putea sa ne impiedice ? – un proiect global de resciere a istoriografiilor nationale, prin filtrul unor concepte moderne si postmoderne, in masura in care un asemenea efort dificil de rasturnare a valorilor canonice, de rescriere si deconstructie ar merita efortul. A repune altfel, mai eficient, piesele pe tabla de sah a lumii ; a reporni jocurile subtile, politice, economice si financiare, pierdute de-a lungul timpului, ar putea fi un proiect fascinant, desi exista riscul perfid al utopiei. Un model exceptional de istoriografie alternativa i se datoreaza unui istoric britanic celebru, tradus si in limba romana : Niall Ferguson, autor a numeroase studii de istorie contrafactuala.

A fost Take Ionescu un pionier sau un precursor al glocalizarii ? A fost el un glocalist avant la lettre ? A fost el un glocalogen ? Da, fara indoiala.

Iata un exemplu al viziunii sale glocaliste si profetice, preluat din Cascada tronurilor:

Take Ionescu a fost unul dintre puținii oameni politici români cu o înțelegere cuprinzătoare a realităților și cu o viziune proprie asupra evoluției evenimentelor istorice. Edificator pentru acest aspect este ceea ce afirma, profetic, politicianul, în vara anului 1914, intr-un articol, aparut in La Roumanie, intitulat La cascade des trônes:

« Acesta e război de cinci ani. Va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi și nu se poate să nu intre și America. Până și Japonia va intra. Va fi vai de omenire! Dar de un lucru sunt sigur: că Aliații vor fi definitiv victorioși și că voi vedea cu ochii România Mare.

Și vom vedea alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbușindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderența rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluționar.

Dar zguduirea generală va fi așa de formidabilă, că o sărăcie groaznică va stăpâni omenirea foarte mulți ani. Dintr-o criză vom intra într-alta. Și ține bine minte: generația mea și a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune! »[4]

Dar daca vom face un exercitiu de glocalizare aplicata, vom observa ca primul glocalist a fost Decebal, urmat de toti domnii Tarilor Romane. Asadar, acest fenomen, discernabil in zona relatiilor internationale este imanent si defineste practica si pragmatica politica. In acest caz, a-l numi pe Take Ionescu “pionier al glocalizarii” nu este un fake, ci un procedeu retoric, care dezvaluie irizari nebanuite la efigia marelui om de stat.

Cateva exemple din practica glocalizarii takiste:

  • Take Ionescu a fost un susținător al intrării României în Primul Război Mondial, Războiul cel Mare sau Războiul Națiunilor, . Război global, declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni. Take Ionescu a militat ca Romania sa adere la Antanta sau Tripla Înțelegere, bloc politico-militar creat cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial și format din Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus. Convenția de aderare a României la Antanta a fost semnată pe data de 4 /17 august 1916.
  • Ca ministru de externe a participat la semnarea Păcii de la București din 1913, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Balcanic. Echipa de negociatori, din care facea parte, a fost nevoita sa medieze tensiunile dintre bulgari, greci și sârbi. Si, după cum mărturisește în însemnările sale, Maiorescu[5], organizarea și gestionarea Conferinței s-au facut după modelul Tratatului de la Berlin din 1878. Se observa cu usurinta, asadar, reteaua discreta si complexa, de tip glocalic, care asigura functionalitatea si dinamica mecanismelor institutionale. Dar hazul, parodia, carnavalescul, caraghiozlacul subversiv, specifice mentalitatii romanesti, care dubleaza sau saboteaza, mai mereu, sobrietatea si demnitatea unui eveniment istoric, este prezent si in acest caz, dupa cum descoperim in consemnarile lui Constantin Argetoianu din 1913-1916:

„Ne jucasem de-a războiul dincolo de Dunăre, la București ne-am jucat de-a Congresul de la Viena. Numai că duhoarea cepei și mirosul de mastică și de țuică înlocuiseră parfumul Johannisbergului […]. Oricum Pacea de la București a fost un mare succes pentru România […].”[6].

  • A participat la initierea Micii Antante[7], numită și Mica Înțelegere, alianță formată, în intervalul 1920-1921, de Cehoslovacia, România și Regatul Sârbo-Croato-Sloven, ca reactie la revizionismul maghiar, în urma Tratatului de la Trianon, care prevedea ca partea de nord a Republicii Croația și Voivodinei sa fie integrate Regatului Sârb; Slovacia și Rutenia – azi Regiunea Transcarpatia din Ucraina – sa fie cedate Cehoslovaciei, iar Transilvania și partea răsăriteană a Banatului sa revina României.

„Un război – scria Take Ionescu – nu se termină cu semnarea tratatelor de pace. El se continuă chiar în sufletele popoarelor, iar datoria oamenilor de stat este de a crea și menține o stare a lucrurilor care să convingă pe cei ce ar năzui să răstoarne ordinea nou stabilită de lipsa de sens și chiar de pericolul unei asemenea încercări”[8].

  • A fost un militant activ al luptei pentru unitatea națională a românilor din afara granițelor.

Decizii catastrofale. Erori fatale. Elemente paradoxale. Care fac parte din structura psihologica si morala a politicianului.

Take Ionescu este un personaj contradictoriu, paradoxal si, de multe ori, imprevizibil. Contemporanii il acuza, nu de putine ori, de optiuni si decizii lipsite de o etica elementara:

Constantin Bacalbasa, de pilda, consideră că anumite motivații politice ale tanarului Take sunt pur carieriste:

„Take Ionescu nu avea drept ideal ca să se facă apostolul unor idei, ci spre a-și face cât mai repede o carieră politică”.[9] Sau: „În realitate rațiunile erau determinate de ambiții personale, urmărind o carieră rapidă.”[10]

Îsi incepe cariera politică în 1883, in cadrul Partidului Național Liberal, fiind ales deputat în Colegiul III-Ilfov. Părăsește Partidul Național Liberal, doi ani mai tarziu, în 1885, devenind membru al grupării liberale „Dizidența”, alături de Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara, Nicolae Fleva, frații Lecca etc. De retinut, pentru cromatica si complexitatea psiho-morala si politica a acestei lumi, observatia lui Kogălniceanu, care îi numea ironic pe acești tineri „Irozii din Vicleim”[11]. Adica : urmasii lui Irod, ucigasul de prunci nevinovati din Betleem, cetatea lui David, in care, dupa legenda, s-a născut Iisus, Mesia. Pe scurt, acesti tineri, din care facea parte si Take, erau niste adevarati antichristi, pentru acest batran Macchiavelli din Targul Iesilor.

„Astfel tineri ca Take Ionescu, Dissescu și câțiva alții se așezară, de la o vârstă încă neadmisibil de tânără pentru un regim în care la liberali se cerea un lung și obositor stagiu cu multe examene.”[3]:p. 41

Eternul disident si « traseist », Take Ionescu, va parasi liberalismul si se va alătura în 1891 Partidului Conservator, pentru ca in 1908 sa puna bazele Partidului Conservator-Democrat.

Pe parcursul carierei sale politice, Take Ionescu a ocupat o serie de poziții ministeriale, cum ar fi ministru al instrucțiunii publice și cultelor (1891-1898), ministru de finanțe (1904-1907), ministru de externe (1912-1914) și în cele din urmă, președinte al Consiliului de Miniștri (1921-1922).

Urmarindu-i viata, dominata de ambitie, energie si vointa politica, descoperim ca in mintea stralucita a omului Take se ascunde un marunt Dinu Paturica, expert in acrobatii morale eficiente. Iorga va spune numai : „avocatul Take Ionescu, devenit, prin talent, factor important într-un partid de boieri.”[12].

Cercetatorul Anastasie Iordache, bun cunoscator al perioadei si al personajului istoric, bazandu-se si pe observatiile contemporanului Nicolae Iorga, transcrise in Supt trei regi[13], scria: 

„Fără nume de răsunet și fără avere, Take Ionescu era conștient că va răzbate greu prin hățișul unei vieți politice puțin propice să-l accepte, decât doar în funcții inferioare, adică pentru a contribui la ridicarea și strălucirea altora, cu nume și avere. Așa cum avea să spună mai târziu «când am debutat în politică, totul era împotriva mea».”[14][1]:pp 22-23

 Versatil, minat de ambiguitati, purtator orgolios al complexului Pinocchio, Take Ionescu este acceptat, cu toate acestea de contemporani. Toleranta lui I. G. Duca este exemplara si inexplicabila:

« Sărmanul Take Ionescu, asta i-a fost veșnica osândă de când a intrat în partidul conservator, anume să recurgă la jumătăți de măsuri și la cele mai hermafrodite soluții fiindcă inteligența îi arăta că cerințele democratice ale vremurilor noastre nu pot fi înlăturate, iar necesitățile lui de partid și măruntele lui ambițiuni personale îi cereau mereu să jertfească pe altarul unui partid condamnat pieirii constatările evidente ale minții sale totuși pătrunzătoare. »[15]

Primul mandat ministerial a lui Take Ionescu a fost marcat de două probleme politice majore.

Prima a fost sprijinul pentru românii din Imperiul Austro-Ungar. Take Ionescu, fără știrea niciunui din membrii guvernului, a alimentat în secret, din fondurile ministerului, lupta românilor ardeleni de eliberare națională.[26]:pp 153-155

Această practică a lui Take Ionescu avea să fie „demascată” public de către noul șef al Partidului Național Liberal, Dimitrie A. Sturdza. Gestul lui Sturza a uimit întreaga clasă politică, deoarece toate guvernele procedaseră tacit în același mod, el punând într-o situație stânjenitoare atât guvernul cât și pe beneficiarii ardeleni.[25]:p. 94

Mitropolitul Ghenadie Petrescu

A doua problemă a fost înlocuirea mitropolitului Iosif Gheorghian cu Ghenadie Petrescu, afacere care a clătinat din temelii Biserica Ortodoxă Română și s-a sfârșit peste trei ani cu caterisirea lui Ghenadie și demisia primului ministru, Dimitrie A. Sturza.

Legea clerului mirean, dorită de guvernarea conservatoare, aducea bisericii avantaje și dezavantaje. Punea ordine în chestiuni nereglementare de când veacul. În același timp, consfințea dependența bisericii de stat. Iosif Gheorghian, mitropolit al Țării Românești și apropiat al opoziției liberale, n-a fost de acord cu adoptarea legii în varianta propusă de guvern. Astfel, a demisionat din înalta demnitate. Take Ionescu și guvernul conservator au pornit să caute un prelat mai sensibil la inițiativele puterii. L-au găsit în persoana lui Ghenadie Petrescu, episcop al Argeșului.[27]

Titu Maiorescu considera acțiunea lui Take Ionescu ca fiind o „greșeală” menționând că „motivele care au îndemnat pe Take Ionescu să facă acest lucru sunt necunoscute, dar în tot cazul alegerea s-a dovedit a fi fost rea.”[25]:p. 173 Ministrul Take Ionescu a propus, iar guvernul și parlamentul a aprobat abrogarea unei prevederi legale, ce nu permitea numirea lui Ghenadie. Prin aceste manevre politicianiste și în disprețul legii, conducerea politică de stat a reușit practic să își aducă biserica în subordine. „Îndoită greșeală și prin abrogarea unei legi bune, și prin propunerea unei alegeri proaste”.[25]:p. 79

la 9 aprilie 1900, guvernul este remaniat, Take Ionescu înlocuindu-l la Ministerul Finanțelor pe generalul Manu, depășit de situație. Take Ionescu preia gestiunea unui deficit bugetar fără precedent, având ca sarcină imediată echilibrarea acestuia.

Măsurile adoptate de guvern la propunerea ministrului de finanțe au constat în: introducerea a 11 noi taxe și impozite, înstrăinarea unor părți importante din activele și participațiunile statului, concomitent cu reduceri semnificative de personal și diminuarea severă a cheltuielilor cu serviciile publice.[29]:pp 32-47

Rezultatul acestor măsuri de austeritate a fost unul aproape catastrofal pentru economia României. Bugetul întocmit de Take Ionescu s-a încheiat cu un deficit de 35 de milioane lei, aproape dublul celui mai mare deficit înregistrat până atunci în istoria țării și care nu va fi depășit decât de deficitul bugetului anului 1917, când țara se afla în război cu două treimi din teritoriu sub ocupație.[30] Ele au dus, după numai șase luni de aplicare, la intrarea crizei economice în faza sa acută, în ultimele zile ale lunii iulie 1900, determinându-l pe rege să demită guvernul, la 7 iulie 1900, și să-l înlocuiască cu un guvern junimist condus de Petre Carp.[24]:p. 128

Referinte

Wallerstein, Immanuel. (1974). The Modern World System, Vol. I. New York: Academic Press.
Wallerstein, Immanuel. (1984). The Modern World System, Vol. II. New York: Cambridge University Press.
Wallerstein, Immanuel. (1988). The Modern World System, Vol. III. New York University Press.

[1] Take in Facla, an V (1914), nr.145 (5 martie), p.1.

[2] Nicolae Iorga (1932). Supt trei regi, f.d.e., București, pp.41-42.

[3] Susan Mayhew (2015). A Dictionary of Geography (5 ed.). Oxford:  Oxford University Press; Victor Roudometof (2020). “Glocalization.” In Oxford Bibliographies in Communication. Oxford: Oxford University Press. [www.oxfordbibliographies.com/obo/page/communication].

[4] Take Ionescu, “La Cascade des trônes”. In La Roumanie, 24 august 1914.

[5] Titu Maiorescu (1995). România și Războaiele balcanice și Cadrilaterul, București: Editura Machiavelli, sqq.

[6] Constantin Argetoianu (1913-1916 / 1991). Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, vol. II, Partea IV. București: Ed. Humanitas, 1991, p.41.

[7] Eliza Campus (1997). Mica Înţelegere (ediţia a II-a), Bucureşti: Editura Academiei Române, sqq.

[8] Idem, ibidem, p. 159-160,

[9] Constantin Bacalbașa (1928). Bucureștii de altă dată 1871-1884, vol II, București, 1928, p.42.

[10] Anastasie Iordache (2008). Take Ionescu, București: Editura Universal Dalsi, p.33.

[11] Idem, pp. 24-25.

[12] Nicolae Iorga (1932). Supt trei regi. București: f.d.e., p.20.

[13] “Take Ionescu, fiul unui negustor și om de afaceri ploieștean, făcuse școala secundară la București, așa încât, față de boierii din generația sa, el poate fi considerat ca un produs al organizației noastre școlare, în ce este bun: inițierea în rosturile țării, cunoașterea oamenilor ei, dar și în ce este mai puțin bun: o oarecare lipsă de disciplină intelectuală, de formațiune a unui caracter cu totul ferm, care se capătă în contact cu civilizațiile bătrâne.” [Nicolae Iorga, Supt trei regi, f.d.e., București, 1932, pp. 41-42].

[14]  Anastasie Iordache (2001), Take Ionescu, București: Ed. Mica Valahie. Monografie retiparita la Editura Universal Dalsi in 2008.

[15] I.G. Duca (1981-1982). Amintiri politice, München : Jon Dumitru Verlag, I, p.13.

Reflecții și recomandări în contextul perioadei complicate și riscante pe care o traversăm

aosradmin
-
0
Reflecții și recomandări în contextul perioadei complicate și riscante pe care o traversăm

Care este statutul și situația concretă în ceea ce privește România? Suntem ţară membră a U.E., dar nu suntem încă ţară membră a zonei Euro și probabil că vor trece mai mulți ani până vom îndeplini condițiile cerute de această integrare, cu excepția situației destul de probabile ca o decizie politică la nivel european să impună aderarea la Euro a tuturor ţărilor membre UE, indiferent de stadiul în care se află.

Acest statut actual se materializează inclusiv prin primirea de reglementari UE în vederea aplicării şi, de multe ori, exersând un zel ce ne este caracteristic, nu numai că ne grăbim să punem rapid în practică respectivele reglementări, dar și să aplicăm cu rol de obligativitate simple recomandări din partea multor instituții UE. Costurile sunt evidente, iar riscurile și efectele lor nu întârzie să apară în lipsa unor analize bazate pe situația concretă a ţării din fiecare etapă. Să nu uităm că încă nu beneficiem de facilități și programe “umbrelă” dedicate Zonei Euro.

Dau un exemplu concret și foarte recent. S-a lansat Transmission Protection Instrument (TPI) care asigură că impulsul politicii monetare este transmis concomitent în toate ţările din Zona Euro, încât fenomenul de normalizare să nu producă disproporționalități asupra gospodăriilor și firmelor din ţările și regiunile cele mai vulnerabile aparținând acestei zone. Un asemenea instrument poate întări încrederea în Euro și în Eurozona și este de natură a favoriza alinierea inflației la țintele dorite. TPI are menirea de a reduce riscul ca actuala criză să se adâncească și mai mult în zona Euro. Cred că acest instrument va favoriza și determina lansarea unor reforme structurale, menținând un mediu stabil pentru proiectele de finanțare dedicate domeniilor guvernamentale și sectorului privat, sprijinind în final “deplasarea” politicilor fiscale către ținta de sustenabilitate pe termen mediu și lung, concomitent cu întărirea eficienţei și efectivității deciziilor de politică monetară ale Băncii Centrale Europene.

Perioada complicată pe care o străbatem determină ca misiunea și implicarea corelată a instituțiilor românești la toate nivelele să devină din ce în ce mai complexe și dificile. Cineva a readus recent în actualitate una din cugetările lui Albert Einstein: “Nu putem rezolva problemele noastre cu aceeași gândire cu care am creat aceste probleme”. În contextul actual am început să fim mai atenți la semnalele băncii centrale, băncilor comerciale și la politica fiscală, zone de unde așteptăm soluții care să oprească sau să îmblânzească trendul caracterizat prin creșteri economice nesustenabile într-un mediu ostil datorat ascensiunii vertiginoase a nivelului inflației. Politica monetară are misiunea de a reduce inflația pe termen mediu. Concomitent, politica fiscală trebuie să devină proactivă, dinamică, cu ținte precise. Punerea în ordine și armonizarea politicilor fiscale și bugetare vor întări economia națională, care va putea face faţă mai bine provocărilor generate de criza curentă (sursă a unei lungi liste de riscuri complexe). Aici am în vedere și scenariul în care vom reuși să reducem semnificativ costurile legate de împrumuturi noi și de serviciul datoriei publice.

Au fost exprimate diverse opinii cu privire la politica monetară. Unele au criticat întârzierea intervențiilor băncii centrale. Altele au criticat frecvenţa și magnitudinea insuficientă în modificările nivelului dobânzii de politică monetară. Cred că avem nevoie de clarificări înainte de a exprima anumite opinii în spațiul public. Politica monetară se finalizează cu decizii în etape în direcția menținerii anticipațiilor inflaționiste ancorate și descurajării potențialei dezvoltări a unei spirale salarii-preturi care ar necesita o intervenție imediată, mai dură și mai costisitoare. Pentru a decide etapele și magnitudinea dinamicii nivelului dobânzii de politică monetară, banca centrală are nevoie de analize și de exersarea unui bun management al riscurilor. Concomitent, politica fiscală trebuie să reflecte și să se bazeze pe realitățile naționale din fiecare etapă, urmărind realizarea unei stabilizări macroeconomice într-o perioadă precisă. În asemenea scenariu impactul deciziilor de politică monetară devine tot mai efectiv și evident.

Mult doritele reforme structurale ar trebui să genereze o creștere economică sustenabilă bazată pe politici și soluții care să includă securitatea energetică și o etapizare a transformării verde a economiei. Pentru moment preţurile tot mai ridicate la energie și continua perturbare a tuturor laturilor ofertei pe plan global sunt cauze principale care au condus la creșterea puternică a inflației și un declin tot mai evident al veniturilor reale.

România are deci nevoie de un plan pe termen lung pentru implementarea unor reforme structurale care să sprijine relansarea economică și să pună mai bine în valoare potențialul acesteia. Acest plan este necesar să fie acompaniat de un program serios de stabilizare fiscală care să maximizeze spaţiul fiscal și să reducî astfel presiunea pe politica monetară (fenomen care s-a manifestat destul de des în ultimii ani). Trecerea la o etapă caracterizată printr-un trend de creștere economică puternică și sustenabilă este esențială. Majorarea pe termen lung a potențialului de creștere economică cere reforme structurale, o remunerare corespunzătoare a investițiilor (mai ales a celor implicate în zone cu riscuri mari) și o politică fiscală sustenabilă. În felul acesta ne putem apropia de ținta mult dorită și anume o economie competitivă și flexibilă, care să facă față mai bine crizelor curente și de perspectivă. Creșterea nesustenabilă a datoriei publice și a datoriei la nivel național în PIB trebuie să fie ponderată imediat de o mai mare disciplină bugetară și o reducere a cheltuielilor publice neproductive, ineficiente, acompaniată de alocări adecvate educației și sănătății. Să nu uitam că șocurile produse pe partea ofertei, în primul rând majorările fără precedent ale prețului energiei, produc ieșiri cross-border masive de fonduri cu efecte negative asupra veniturilor publice și private.

Banca centrală are un rol esențial și o responsabilitate aproape exclusivă în menținerea inflației sub control. Circumstanțele naționale și internaționale cer continuarea creșterii nivelului dobânzii de politică monetară. Asemenea decizii, inclusiv “dozarea” și frecvenţa lor, nu pot fi luate fără o monitorizare a tuturor semnalelor de pe piața internă și internațională, cum ar fi evoluția cursului Euro/Dolar SUA sau anticipațiile inflaționiste. Însă o bună parte a presiunii în direcția creșterii nivelului inflației vine dinspre ofertă, atât cea domestică și mai ales cea cross-border iar în această zonă deciziile de politică monetară nu pot avea efecte evidente de influențare. Consider că o politică monetară care să ducă accelerat nivelul dobânzii specifice către nivelul inflației și chiar peste acesta, în vederea “frânării” cererii nu poate fi considerată o politică eficientă. Analizele și deciziile băncii centrale trebuie să fie graduale și flexibile, permanent aliniate la dezvoltările din economia națională și cele de pe plan internațional. Nu ne mai putem baza aproape exclusiv pe modele economice rigide și previziunile rezultate din asemenea calcule.

Deciziile băncii centrale ce adresează fenomenul inflaționist se iau în momentul de faţă într-un context general caracterizat de dobânzi real negative. Sunt de părere că o decizie mai abruptă și mai rapidă cu privire la dobânda de politica monetară poate destabiliza mecanismul de transmisie și chiar multe laturi ale economiei naționale, făcând tot mai dificilă misiunea de a atinge anumite ținte ale inflației pe termen mediu. În fața șocurilor, de multe ori imprevizibile, pe partea ofertei, politica monetară ar trebui să rămână calmă, dar cu atenție sporită asupra contextului. Să nu uităm că mai avem încă o problemă reziduală de care să ținem seama și anume faptul că încă nu ne-am revenit decât parțial după efectele pandemiei, care se pare ca “s-a îndrăgostit de noi“ și nu dorește să ne părăsească prea curând. Și această situație menține banca centrală în permanentă alertă. Câteodată tindem să omitem faptul că țintele de inflație trebuie atinse pe o perioadă medie şi, în eroare, solicităm atingerea lor imediată. Nu este mai puțin adevărat faptul că nu putem ţine anticipațiile inflaționiste ferm ancorate, în orice împrejurare și indiferent de circumstanțe. O schimbare care prefigurează un impact major și imediat cu efecte destabilizatoare în ceea ce privește aceste anticipații impune din partea băncii centrale un răspuns prompt și convingător. În fapt, sunt numeroase surse de riscuri care cer atenție și decizii adecvate. Amintesc doar câteva:

  • Continuarea, în dezordine, a ajustărilor de preț al activelor (risc sistemic)
  • Fenomenul inflaționist, ce reduce puterea de cumpărare a populației și pune presiune pe rezultatele financiare ale firmelor, diminuând inclusiv capacitatea lor de a se împrumuta sau de a face fata serviciului datoriei
  • Nivelul ridicat al dobânzilor reduce perspectiva creșterii economice și a dezvoltării afacerilor; este adevărat însă că pentru unele bănci fenomenul are și unele laturi pozitive
  • Datoria publică și privată în continuă creștere
  • Costul ridicat al refinanțărilor
  • Schimbările climatice
  • Riscul cibernetic
  • Fuga după câștiguri speculative
  • Scăderea investițiilor productive

 Este binecunoscut faptul că dobânzile reale se stabilesc ca diferență între dobânzile nominale și anticipațiile inflaționiste (şi nu luând în calcul nivelul actual al inflației) iar, în această perioadă, pe ambele variabile nivelele sunt în creștere şi, cum este normal, piețele așteaptă ca politica monetară să conducă la o creștere moderată a dobânzilor din economie. Însă în condițiile actuale interne și internaționale ”forward guidance” în politica monetară are anumite limite. Banca Centrală încearcă, prin diverse căi de comunicare, să explice populației și pieței schimbările pe plan intern și internațional care produc efecte și care vor determina un anumit curs al politicii monetare. Persistența inflației, trendul ei de creștere, concomitent cu deciziile politice de creștere salarială sau a pensiilor (politica de atingere a unor echilibre sociale) sunt elemente care determină un anumit trend și o anumită frecvenţă a deciziilor de politică monetară. O politică fiscală insuficient calibrată și o deteriorare a fundamentelor macroeconomice impun o reașezare a dobânzilor. Deponenții și investitorii au dreptul la o compensare mai substanțială. Mă refer la depozitele bancare, dar și la finanțările suverane.

După perioada precedentă caracterizată prin dobânzi mici, chiar negative, banca centrală nu are o misiune ușoară privind decizia de a schimba sensul ciclului fără a exclude apariția unor vulnerabilități. Cu toate acestea s-a trecut destul de repede la unele modificări majore în politica monetară într-un mediu complex caracterizat prin scăderea puterii de cumpărare a populației, scăderea productivității muncii și a competitivității, amplificate de riscuri majore geopolitice. Toata lumea așteaptă ca banca centrala să fie suprasolicitată și supraimplicată în a veni cu soluții care să rezolve disfuncționalități din economie și pentru mitigarea riscurilor asociate, în vederea menținerii și consolidării stabilității financiare. Dificultățile financiare actuale cer băncii centrale măsuri de politică monetară care în circumstanțe normale ar trebui să se focuseze în principal pe protejarea puterii de cumpărare a populației în lupta cu inflația. Etapa actuală, caracterizată de riscuri care pot genera o creștere a inflației, impune o frecvenţă mai mare a deciziilor de politică monetară, în primul rând de creștere a nivelului dobânzii specifice.

Sunt opinii că o inflație mai mare “diluează” valoarea stocului de îndatorare. Consumul scade odată cu creșterea preţurilor și reducerea puterii de cumpărare a populației iar dobânda reală negativă se menține la nivel ridicat. Politicile de indexare a veniturilor populației pot contrabalansa o parte din efectele negative ale creșterii inflației însă cei care vor suferi odată cu creșterea inflației sunt investitorii financiari ce au maturități în derulare la dobânzi mici. Cum mai putem vorbi de investiții financiare și de economisire (necesare într-o economie normală) dacă acestea suferă “taxări” importante pe un anumit trend al inflației și al dobânzilor? Cei cu venituri mici preferă banii lichizi, în timp ce o categorie importantă cu venituri mari caută câștiguri substanțiale și imediate din tranzacții speculative. Sarcinile unei bănci centrale se mențin complexe într-un asemenea climat provocator.

Mandatul băncii centrale cu privire la stabilitatea preţurilor nu presupune o legătură directă între dobânda de politică monetară și preturi. Mecanismul de transmisie este complex, implicând sistemul financiar, firme, consumatori și entități și autorități publice. O bancă centrala încearcă să realizeze un echilibru eficient și efectiv între menținerea anticipațiilor inflaționiste ancorate și realitățile din sectorul financiar și capacitatea economiei naționale de a se adapta la deplasarea în sus a nivelului dobânzilor. Politicile de reducere a inflației și a anticipațiilor inflaționiste prin adoptarea unor decizii de majorare a dobânzii de politică monetară sunt elemente esențiale care caracterizează și demonstrează statutul independent al unei bănci centrale.

Câteva referiri la băncile comerciale, parteneri importanți ai băncii centrale și ai guvernului în punerea în practica a unor programe și planuri pentru realizarea și consolidarea unei macrostabilizări și dezvoltări sustenabile.

Băncile comerciale sunt la acest moment bine capitalizate și reușesc să realizeze profituri semnificative chiar și în condițiile provocatoare și complexe din acești ani. La nivelul UE sunt necesare finanțări de peste 300 miliarde Euro anual pentru tranziția și transformările structurale, iar România nu face excepție. Avem nevoie de o conlucrare productivă între mediul privat (bănci și piețe de capital) și mediul public. Băncile sunt chemate să găsească soluții pentru creșterea alocării bilanțiere bancare către provocările transformaționale curente, și anume digitalizarea și economia verde. Potențarea acestor eforturi va fi și mai evidentă în condițiile unei adânciri a conlucrării intre bănci și jucătorii de pe piața de capital (în acest fel se pot atrage și canaliza productiv capitalurile private deținute de firme și gospodării). Transformarea și reziliența digitală protejează economia națională prin implementarea unor soluții care să reducă riscurile legate de accesul digital al populației și firmelor la serviciile financiare. Creşte astfel încrederea în infrastructura financiară și securitatea acesteia, întărind și stabilitatea financiară. Strategia digitalizării în sectorul financiar este vitală, ea augmentând capabilitățile instituțiilor bancare și a celor de pe piața de capital în legătură cu creșterea eficienţei și sustenabilității atragerii și dirijării fluxurilor financiare, concomitent cu creșterea incluziunii financiare. Este necesară realizarea unui echilibru sustenabil între toate laturile activității bancare, echilibru care să ia în considerare interesele și protejarea tuturor stakeholder-ilor (mă rezum să amintesc dobânzile bancare pe ambele paliere, sprijinirea afacerilor viabile, implicarea în finanțarea unor proiecte productive de interes național sau sprijinirea eforturilor de atragere a fondurilor europene).

Mă refer în încheiere la două aspecte care își pun sau își vor pune amprenta în ceea ce privește piața financiară și economia naționala, generând potențiale riscuri și costuri la nivel public și privat:

  • Sectorul bancar românesc este caracterizat de o pondere importantă a băncilor având capital total sau majoritar străin (subsidiare). În ultimii ani, la întâlnirile europene la care am participat (inclusiv o participare foarte recentă) a început să se reia în dezbatere o situație pe care, personal, am anticipat-o public. Este vorba de studii și analize aprofundate care concluzionează ca angajamentele contractuale dintre băncile mamă și subsidiarele din alte ţări nu sunt suficient de efective și se vor aplica greoi sau aproape deloc în timpul crizelor. O asemenea situație reduce semnificativ protecția de care ar trebui să beneficieze ţările gazdă (“host countries”). Se pare că se înclină tot mai mult către o decizie la nivelul UE ca subsidiarele să fie transformate în sucursale, ceea ce ar schimba substanțial statutul și implicarea cross-border a unei bănci mamă străine.
  • Cazul investițiilor financiare cross-border: unele ţări mențin restricții și reglementări care vin în contradicție cu aranjamentele bilaterale de evitare a dublei impuneri. Problema se complică în cazul plății dividendelor sau a dobânzilor la depozite. Procedurile de plată a acestora prevăd reținerea la sursă a unui procent mai mare din acestea, depășind nivelul convenit de impozitare prin angajamentul de evitare a dublei impuneri. De exemplu: aranjamentul de evitare a dublei impuneri prevede un nivel de impozitare de 5%; organele fiscale din ţara plătitoare rețin într-o primă etapă 27,5% din dividende. Urmează ca investitorul să parcurgă un drum anevoios și complex de recuperare a diferenței de 22,5% (documentație, implicarea băncii care deține custodia tranzacțiilor, precum și a organelor fiscale din ţara beneficiarului). În cel mai bun caz recuperarea diferenței se produce la un an de la plata efectivă a dividendelor sau a dobânzilor. La nivel european se cere tot mai insistent înlăturarea unei astfel de situații care îngreunează sau descurajează investițiile financiare cross-border.

AOSR susține apelul congresului istoricilor români cu privire la statutul și importanța istoriei

aosradmin
-
0
AOSR susține apelul congresului istoricilor români cu privire la statutul și importanța istoriei

Academia Oamenilor de Știință din România a luat notă de Apelul lansat la Congresul Național al Istoricilor Români, ediția a III-a (Alba Iulia, 8-10 septembrie 2022) și își exprimă deplina susținere a acestuia. Pentru AOSR, istoria reprezintă un domeniu de interes major al educației, cercetării și cunoașterii academice, fapt care se reflectă atât în activitatea Secției de Științe Istorice și Arheologice, precum și în programele și proiectele instituționale, de anvergură națională și internațională. 

Congresul, desfășurat sub egida Academiei Române și a Comitetului Național al Istoricilor din România, a fost dedicat celebrării a 100 de ani de la încoronarea Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria ca suverani ai României la Alba Iulia. Apelul Congresului constituie o pledoarie pentru importanța fundamentală a istoriei în existența poporului român și pentru reabilitarea statutului acesteia ca disciplină în programele școlare.

Documentul susține necesitatea corectitudinii, obiectivității științifice și a spiritului critic în scrierea și interpretarea istoriei, a implicării în acest proces a specialiștilor autentici, a administrării corecte a resurselor istoriografice prin deschiderea accesului publicului către acestea, a refuzului manipulării prin istorie în direcția unor interese politice la nivel național, regional și global, pledând pentru promovarea istoriei adevărate și cunoașterea acesteia de către toți cetățenii și, în mod special, de către tineri, pentru acces și transparență, pentru coborârea istoriei și istoricilor în agora, în arena dezbaterii și conștiinței publice, pentru recuperarea importanței istoriei ca disciplină de studiu la nivelul programelor de învățământ și consolidarea statutului acesteia ca materie fundamentală. În această ultimă privință, este necesar ca disciplina Istorie să revină la statutul pe care l-a avut în primii ani de după 1989 și ca numărul orelor de istorie, la nivelul învățământului preuniversitar, să fie cel puțin egal cu media orelor de istorie din statele Uniunii Europene, 3 ore pe săptămână. Conform Apelului istoricilor,această revizuire necesară de statut trebuie să se reflecte în noua Lege a învățământului, aflată în procesul dezbaterii parlamentare.

În viziunea Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, istoria reprezintă o sursă fundamentală a educației pentru formarea conștiinței identitare a individului și a națiunii, factorul de coeziune a societății sub auspiciile unui set de valori și idealuri comune, cadrul unor repere, modele și linii de acțiune care susțin evoluția poporului și a țării pe direcția continuității și a dezvoltării, legătura organică dintre trecut, prezent și viitor. Prin cunoașterea istoriei, se formează conștiința națională, structura de rezistență, de evoluție și dezvoltare a unui popor. Istoria și istoriografia trebuie să rămână domeniul specialiștilor autentici, al istoricilor profesioniști, guvernați de principiile adevărului, corectitudinii, obiectivității și onestității științifice, care înțeleg importanța actului de cercetare, de studiere și de scriere a istoriei, de prezentare a faptelor, evenimentelor și personalităților trecutului în spiritul adevărului istoric. Spiritul critic și științific al actului istoriografic, conștiința morală și imensa responsabilitate ale istoricului exclud orice demers ori tentativă de interpretare subiectivă, de trunchiere și manipulare a istoriei în apărarea unor interese, de orice natură ar fi ele. Din perspectiva procesului de învățământ, istoria reprezintă un domeniu și o disciplină de bază în toate ciclurile de studiu. Pe baza acestui adevăr incontestabil pentru orice națiune conștientă și responsabilă de sine, de trecutul, prezentul și viitorul ei, istoria trebuie să-și recupereze statutul importanței sale educaționale printr-un regim curricular demn de valoarea ei fundamentală pentru formarea intelectuală, spirituală, morală și identitară a tinerelor generații. Importanța studierii istoriei trebuie asumată de la nivelul Ministerului Educației printr-un nou statut în cadrul curriculumului, reflectat în creșterea numărului orelor de predare, prin conținuturi relevante avizate de istorici autentici și prin calitatea actului didactic. În mod concret și prioritar, numărul orelor de studiu din programele școlare, redus astăzi la minimum, trebuie să crească semnificativ.

Salutând Apelul Congresului Național al Istoricilor Români, girat de  unul dintre  cei  mai importanti istorici ai României contemporane, un adevărat savant umanist european, academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, Academia Oamenilor de Știință din România, prin istoricii din structura sa, precum și prin toți membrii corpului academic, își exprimă deplina susținere a acestui Document de înaltă valoare morală, națională și identitară.

Biroul de Comunicare și Relații Publice al Academiei Oamenilor de Știință din România

(Contact: comunicare.aosr@gmail.com)

Noul bibliotecar foloseşte ICT ca un instrument strategic pentru transformarea digitală a bibliotecii, în beneficiul utilizatorilor cu competenţe digitale

aosradmin
-
0
Noul bibliotecar foloseşte ICT ca un instrument strategic pentru transformarea digitală a bibliotecii, în beneficiul utilizatorilor cu competenţe digitale

Articol publicat pe website-ul comunic.ro

Cea mai nouă provocare în domeniul bibliologiei şi ştiinţei informării este instituirea „Zilei bibliotecilor din învăţământ” în vederea conştientizării importanţei rolului acestor instituţii educaţionale, adevărate tezaure naţionale de cunoaştere cu impact deosebit la nivel social şi care pot reduce semnificativ rata analfabetismelor autohtone – funcţional, digital, economic -, a declarat prof. univ. dr. ing. Doina Banciu în cadrul conferinţei despre transformarea digitală în biblioteci, organizată pe 15 septembrie 2022 de către BCU „Carol I” cu ocazia festivalului Strada de C’Arte (12-18 septembrie 2022).

Meseria de bibliotecar tinde să se schimbe, iar componenta de ICT trebuie integrată ca un instrument strategic în funcţiile esenţiale ale bibliotecii pe tot lanţul de operaţiuni şi execuţii.

Totodată, prof. univ. dr. ing. Doina Banciu a expus viziunea Comisiei Europene privind digitalizarea Uniunii Europene până în anul 2030. Acest lucru implică creşterea vitezelor infrastructurii de comunicaţii la 5G şi ulterior 6G, generalizarea fluxurilor de lucru la nivelul IMM-urilor prin intermediul reţelelor ICT integrate şi securizate, migrarea marilor organizaţii în cloud şi transformarea digitală a instituţiilor publice. Prof. univ. dr. ing. Doina Banciu a arătat că IT-ul nu este suficient într-o bibliotecă, acesta fiind doar un instrument de lucru, care poate genera servicii informatizate pentru cititori.

Mai mult, bibliotecile trebuie să înţeleagă faptul că peste 7-8 ani cititorii vor avea alt profil, vor avea competenţe digitale, iar nivelul aşteptărilor  faţă de serviciile publice trebuie să fie pe măsura acestora.

Biblioteca a rămas singurul sistem de cunoştinţe care are informaţie accesabilă potenţial permanent, fiind depozitarul unor cunoştinţe istorice, concomitent cu cele foarte actuale. De aceea, problema conservării documentelor pe diferite tipuri de suport, care să nu se deterioreze în timp, este de maximă importanţă şi interes în viaţa bibliotecilor.

Legat de adaptarea meseriei de bibliotecar la actualele cerinţe ale lumii digitale, prof. univ. dr. ing. Doina Banciu a propus iniţierea unor cursuri de perfecţionare în cadrul bibliotecilor, un prim demers în urma căruia instituţiile bibliotecilor vor putea solicita ministerului de resort să le sprijine prin alocarea unor bugetele dedicate acestui obiectiv. Banii alocaţi astfel vor avea un impact economic şi social cu rezultate cuantificabile.

Tematica transformării digitale a bibliotecilor implică cel puţin două aspecte, pe de o parte interfaţa cu publicurile externe, iar pe de altă parte transformarea internă a organizaţiei bibliotecii, cu tot ceea ce implică aceasta: resurse umane, achiziţii, contabilitate, relaţii interbibliotecare, conservare etc. Astfel, se urmăreşte, de exemplu, diminuarea teancurilor de hârtii birocratice care trebuie semnate, cu impact economic evident asupra acestor instituţii, ceea ce va duce la mărirea vitezei interne de activitate a bibliotecii, tradusă printr-o reală utilitate publică.

Joi, 15 septembrie 2022, în Sala de Consiliu a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” au avut loc trei evenimente dedicate analizei particularităților bibliotecilor universitare comparativ cu bibliotecile publice. Reprezentanți ai Ministerului Educației și ai unor biblioteci universitare de prestigiu au lansat inițiativa unei Zile dedicate Bibliotecilor Universitare și au explora căile de armonizare a demersurilor acestor instituții de management al cunoașterii.

Cu acest prilej a fost prezentat şi primul număr al revistei Bibliotecii Centrale Universitare Carol I – De spiritu et anima.


 

Mireille Rădoi, Doina Banciu: Ziua Bibliotecilor din Învățământ

aosradmin
-
0
Mireille Rădoi, Doina Banciu: Ziua Bibliotecilor din Învățământ

Articol publicat pe website-ul oranoua.ro

Joi, 15 septembrie, în cadrul Festivalului Strada de C’Arte, a avut loc o dezbatere privind lansarea unei Zile a Bibliotecilor din Învățământ, moderată de conf. univ. dr. Mireille Rădoi, director general al Bibliotecii Centrale Universitare (B.C.U.) „Carol I” și secretar al Comisiei Naționale a Bibliotecilor. La discuții au participat conf. univ. dr. Valentin Șerdan-Orga,director general al B.C.U. „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca; conf. univ. dr. Ioan Milică, director general al B.C.U. „Mihai Eminescu” Iași; Doina Banciu, prof. univ. dr. ing. și vicepreședintele Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR); Nicoleta Pistol, directorul bibliotecii din cadrulUniversității Politehnice din București. De asemenea, au participat online prof. univ. dr. Agnes Erich, președintele Comisiei Naționale a Bibliotecilor și director al Bibliotecii județene „I.H. Rădulescu” din Târgoviște; Dragoș Neagu, director al Bibliotecii Județene Brăila și membru al Comisiei Naționale a Bibliotecilor.

            În deschidere, Mireille Rădoi, în contextul propunerii înființării unei zile dedicate bibliotecilor din învățământ, a subliniat ideea că acest tip de biblioteci trebuie să iasă din insularitatea eforturilor și să se coordoneze, mai ales că nu există resurse pentru a rezolva problemele pe cont propriu. 

             Comparativ cu bibliotecile publice, bibliotecile universitare și școlare au un specific și un profil diferite și, de aceea, instituirea unei astfel de zile a întrunit acordul tuturor participanților și s-a sugerat că aceasta ar putea fi marcată după începerea anului universitar, pentru a organiza evenimente în toate școlile, liceele și universitățile din țară. Chiar dacă fondurile alocate nu sunt suficiente pentru a se ajunge la nivelul bibliotecilor universitare din Europa de Vest, SUA sau Japonia, proiectele comune pe care aceste biblioteci și-au propus să le inițieze au o reală importanță, reprezentând și o modalitate prin care s-ar putea compensa, uneori, lipsurile financiare. Înființarea la Ministerul Educației a unui birou care să se ocupe exclusiv de problemele bibliotecilor universitare s-a afirmat ca o necesitate acută. Prin instituirea unei Zile a Bibliotecilor din Învățământ, se va construi o alianță care să permită ridicarea unor problemele fundamentale ale acestor biblioteci în fața factorilor decizionali. S-a adus în discuție și faptul că bibliotecarul universitar are nevoie de o anumită formație, nu trebuie să fie doar bibliotecar, mai ales că misiunea lui din viitor va consta în a susține și existența unor centre culturale în aceste instituții.

   Nu în ultimul rând, s-a subliniat faptul că este nevoie de personal calificat, cu un anumit profil intelectual și social, și, deci, de fonduri pentru pregătire profesională, simultan cu necesitatea de a ține ritmul cu noile tehnologii.

            „În urma discuției exploratoare legate de înființarea unei zile a bibliotecarilor din sistemul de învățământ, vom transmite ministerului un material prin care să susținem această inițiativă. Bibliotecile pot juca un rol important în toate etapele procesului educațional: pentru elevi, bibliotecile școlare și liceale, care au cea mai mare capilaritate în teritoriu și reprezintă scheletul sistemului de biblioteci din învățământ, împreună cu cele universitare, ce oferă atât suportul pentru documentare și baze de date științifice, cât și spații prietenoase pentru studiu și evenimente culturale, absolut necesare celor din învățământul superior”, a declarat Mireille Rădoi, în încheiere.

CONFERINȚA NAȚIONALĂ ŞTIINŢIFICĂ DE TOAMNĂ a AOSR 2022

aosradmin
-
0
CONFERINȚA NAȚIONALĂ ŞTIINŢIFICĂ DE TOAMNĂ a AOSR 2022

ACADEMIA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA, Filiala CLUJ-NAPOCA şi Universitatea de Medicină și Farmacie ”Iuliu Hațieganu” Cluj Napoca organizează

CONFERINȚA NAȚIONALĂ ŞTIINŢIFICĂ DE TOAMNĂ a AOSR 2022
Rolul științei în soluționarea crizelor contemporane
Joi 3 noiembrie 2022 – sâmbătă 5 noiembrie 2022, CLUJ-NAPOCA

Afis Conferinta AOSR toamna Cluj-Napoca 2022 final

 

DESCARCĂ AICI VOLUMUL DE REZUMATE

Lumină veşnică Doctorului în istorie Radu CIUCEANU!

aosradmin
-
0
Lumină veşnică Doctorului în istorie Radu CIUCEANU!

Radu CIUCEANU – (16 aprilie 1928, Arad – 12 septembrie 2022, București) – Membru de Onoare al AOSR –

Membrii Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România îşi exprimă adânca tristeţe la stingerea din viață a celui ce a fost Doctor în istorie, cercetător științific principal, Radu CIUCEANU, Membru de Onoare al AOSR, Membru de Onoare al Academiei Române.

Născut la 16 aprilie 1928, în Arad, Radu Ciuceanu a fost Membru în Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, condusă de generalul Iancu Carlaonţ. A fost arestat în anul 1948, după ce a activat timp de doi ani în Mişcarea Naţională de Rezistenţă Anticomunistă din Oltenia. El a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea, trecând prin „experimentul” de la Piteşti şi prin demascările de la Gherla.

În 1963 a fost eliberat, dar a fost şicanat permanent de ofiţerii Securităţii, reuşind cu greu să se angajeze ca muncitor zilier. 

Licenţiat în istorie, Radu Ciuceanu a lucrat ca arheolog la Institutul de Arheologie şi mai târziu la Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie al Municipiului Bucureşti. A studiat și a obținut titlul de doctor în istorie (Institutul de Istorie N. Iorga, Bucureşti, 1998) cu teza intitulată Autocraţie şi naţionalism. Destinul unei dinastii (1665-1856)

 În 1990 a fost unul dintre fondatorii Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, iar în 1993 a fondat Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST), pe care l-a condus de atunci ca director timp de aproape trei decenii. A fost editor şi membru fondator al revistei Arhivele totalitarismului. Cercetător ştiinţific principal I, Membru în Biroul Executiv C.P.U.N., februarie-mai 1990. Membru fondator al primului Parlament al României 1990 și vicepreşedintele Camerei Deputaţilor 1990-1992.

Activitatea ştiinţifică s-a concentrat pe arheologie romană şi medievală, studiile privind rezistenţa anticomunistă, regimul concentraţionar în România.

Pentru meritele și realizările sale a primit în anul 1995 a primit Premiul Liviu Rebreanu, acordat de Centrul Naţional Ecumenic pentru volumul Potcoava fără noroc („proză memorialistică de excepţie sub raportul literaturii evocând universul detenţiei politice în regimul totalitar, în 2003 a primit Ordinul Naţional Serviciul Credincios, în grad de Cavaler pentru întreaga activitate culturală, politică şi științifică, iar în 2017 a primit cea mai înaltă distincţie a Patriarhiei Române, Crucea Patriarhală.

Academia noastră pierde un membru de marcă, un om ales şi un mare prieten. Ne exprimăm regretul profund şi adânca tristeţe pentru această pierdere şi transmitem condoleanţe familiei îndoliate!

Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l aşeze între Drepţii săi, în lumină veşnică! 

Conferinţa „Modalităţi de prevenire a cariilor secundare”

aosradmin
-
0
Conferinţa „Modalităţi de prevenire a cariilor secundare”

ACADEMIA OAMENILOR DE ȘTIINȚĂ DIN ROMÂNIA, INSTITUTUL EUROPEAN PENTRU CERCETĂRI MULTIDISCIPLINARE, INSTITUTUL DE STUDII, CERCETARE, DEZVOLTARE ȘI INOVARE – UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU BUCUREȘTI, UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE „CAROL DAVILA” BUCUREȘTI organizează conferinţa naţională „Modalităţi de prevenire a cariilor secundare”, susţinută de către Dr. Alexandra POPA, în cadrul programului Valenţele feminităţii.

Conferința se va desfășura online, pe 28 septembrie 2022, ora 16.00
Academia Oamenilor de Știință din România, str. Ilfov, nr. 3, sector 5, București

Odontoterapia restauratoare a beneficiat în ultimele decenii de un progres considerabil privind materialele dentare și tehnicile de restaurare.

Plecând de la amalgam, material ce oferea o rezistență crescută, dar un aspect inestetic, s-a trecut la realizarea unor materiale care să adere la substratul dentar și să ofere un grad de estetică satisfăcător, apărând astfel conceptul de stomatologie adezivă.

Rășinile compozite au devenit preferate de-a lungul timpului, datorită proprietăților fizice, mecanice și optice, dar și faptului că oferă o redare fidelă a culorii, prin existența pe piață a unei game largi de nuanțe și culori.

Cu toate că rășinile compozite prezintă o multitudine de calități, s-a observat de-a lungul anilor că pot prezenta și unele dezavantaje, în special  apariția cariilor secundare și a fracturilor marginale. Aceste probleme apar datorită contracției de polimerizare a materialului în timpul etapei de priză, ceea ce va cauza tensiuni ce duc la eșecul fixării adezive și formarea de spații.

Dezvoltările ulterioare s-au bazat pe micșorarea sau chiar oprirea contracției de polimerizare, producătorii modificând atât chimic, cât și fizic, structura compozitelor.

1...222324...43Pagina 23 din 43

Despre noi

Academia Oamenilor de Știință din România este continuatorul și unicul legatar al Academiei de Știinte din România (1935 – 1948) și al Asociației Oamenilor de Știință din România înființată prin HCM nr. 1012/30 mai 1956, care în 1996 și-a schimbat titulatura în Academia Oamenilor de Știință din România. În anul 2007 a fost adoptată Legea nr. 31-15 ianuarie 2007 privind reorganizarea și funcţionarea AOSR.
Printre membrii de onoare ai ASR s-au numărat următorii laureați ai premiului Nobel (conform Buletinului nr 11.1943 al ASR): Louis de Broglie, Jean Perrin (fizicieni francezi), Max Born, Werner-Karl Heisenberg (fizicieni germani), Paul Sabatier (chimist francez), Hans Fischer, Friedrich Bergius (chimisti germani), Paul Karrer (chimist elveţian) şi George Emil Palade (medic român), membru al AOSR.
Conform evaluării instituționale Scimago/ELSEVIER, bazată pe vizibilitatea științifică internațională a membrilor săi, AOSR ocupă locul 22/România și 775/lume în clasamentul instituțiilor de cercetare și învățământ superior.

HARTA SITE

Utile

AOSR 2022 | Concept & Design by © Mobile Media