Academia Oamenilor de Știință din România

AcasăPUNCTE DE VEDEREProbleme ale învățământului superior românesc

Probleme ale învățământului superior românesc

Prof. univ. dr. ing. Adrian Badea, Președintele Academiei Oamenilor de Știință din România

M-am bucurat mult când, ȋn urmă cu câteva zile, am aflat despre dezbaterea organizată de Comisiile reunite de învăţământ din Senat şi Camera Deputaţilor, privind rolul educaţiei ȋn dezvoltarea României.
După peste 53 de ani de activitate ȋn Politehnica din Bucureşti, din care 10 ani am fost şef de catedră, 6 ani decan, 6 ani prorector si peste 5 ani director de scoala doctorală, sigur aş avea multe de spus. Cum ȋnsă ştiu că ȋn plenul manifestării mi se pot aloca doar 5-7 minute, ȋn acest week-end am aşternut câteva pagini, care poate vor interesa pe unii colegi.

  1. Calitatea studenților, nivelul de instrucție
    O problemă de sistem privește declinul calității în educație la nivel preuniversitar. Ca tendință, pe măsura parcurgerii ciclurilor de învățământ, calitatea și eficiența educației scad. În liceu, apar probleme referitoare la învățare, la nivelul de asimilare, în cazul disciplinelor fundamentale, în special științe exacte. Unii dintre absolvenții de bacalaureat care devin studenți nu au noțiunile și cunoștințele necesare pentru nivelul universitar. Necesită pregătire suplimentară, recuperarea unor noțiuni care ar fi trebuit asimilate în liceu. Situația determină întârziere, incoerență și lipsă de continuitate în procesul de pregătire.
  2. Reducerea / Suspendarea procesului de selecție pentru accesul în ȋnvățământul superior

În cazul facultăților care s-au confruntat sau încă se confruntă cu scăderea numărului de studenți – în condițiile competiției între instituțiile de învățământ superior sau scăderii atractivității domeniilor abordate – lipsa procesului de selecție a candidaților pentru accesul în universitate, accesul numai pe baza concursului de dosare constituie o problemă a învățământului superior. Accesul la statutul de student al unor tineri insuficient pregătiți duce la scăderea nivelului, a calității și eficienței actului educațional. O problema speciala este a invatamantului de inginerie. În următorii 5-10 ani se va simţi o criză acută de ingineri pe piața forţei de muncă în toată Europa. Anii aceştia ies la pensie ultimele generaţii care au intrat pe piața muncii pe baza repartiţiilor şi se va resimţi o lipsă acută de specialişti. Din păcate şi mediul economic are o vină pentru că de multe ori nivelul de salarizare nu este cel mai corect. De asemenea, implicarea lor în susţinerea învăţământului tehnic este redusă. Atunci când vor simţi lipsa probabil ȋşi vor schimba politica, dar va dura mult până se va ajunge la o normalitatea, inerţia sistemului educaţional fiind de minim 10 ani. Interesul scăzut astăzi în rândul tinerilor pentru ştiinţă şi inginerie, duce la lipsa concurenţei la admitere, la scăderea nivelului candidaţilor acceptaţi la studii şi bineînţeles că şi output-ul va fi pe măsură. Pentru a apropia tinerii de ştiinţe AOSR, ȋmpreună cu marile Universităti tehnice propune un program de apropiere de licee de explicarea elevilor principalele legi si tehnologii ale stiintei pe inţelesul lor pentru a le demonstra că ştiinţa nu este ’’grea’’, ci frumoasă şi deschizătoare de noi căi.

  1. Licența – număr prea mare de programe
    Numărul total de programe de studii de licenţă în toate domeniile, din toate universităţile româneşti este de 3389, din care pentru domeniile tehnice 838. Conform ISCO (International Standard Classification of Occupations) există doar circa 20 domenii/calificări de licenţă pentru învăţământul tehnic superior (Calificarea de licență acoperă un domeniu dat de grupa de bază din ISCO sau o familie de ocupații din grupa de bază). Am trecut de la o super specializare şi uniformizare de dinainte de 1989, la o abundenţă exagerată, fără corespondenţă internaţională şi pe piaţa muncii. De asemenea, nu am înteles şi nu am aplicat corect filosofia Bologna, cu cele 3 cicluri: licenţă – pregătire de bază, master – specializare, doctorat – aprofundarea specifică prin cercetare.
    În legătură cu ciclul de licență la ȋnvăţământul ingineresc, acordarea diplomei de inginer după 4 ani (240 ECTS) pe care recunosc că am susţinut-o şi eu, face ca acest titlu să nu fie recunoscut la nivel internaţional, decât dacă studiile sunt însoţite de un program de studii de masterat ( titlul de inginer la nivel internaţional necesitând min. 300 ECTS). Acordarea diplomei de inginer după 4 ani, permite angajarea pe piaţa muncii din România a absolvenţilor, ceea ce crează o ruptură pentru studiile de masterat şi respectiv doctorat. Astfel studiile de master s-au transformat ȋn multe cazuri ȋn cursuri serale sau cu frecvenţă redusă. Durata mare a studiilor complete de inginerie de 6 ani descurajează tinerii şi există astăzi o reticienţă din ce în ce mai crescută. Personal (nu este o opinie a AOSR, deoarece dezbaterea noastră pe aceasta problematică va avea loc ȋn luna aprilie) optez pentru o forma: 3 ani licenţă şi 2 ani master, cu eliminarea din lege a limitării la 50% din absolvenții de licenţă a numărului de masteranzi. Această formă este de altfel utilizată în majoritatea ţărilor UE. Totodată, numărul de ore săptămânal de activitate la clasă, 26-28 ore/săptămână (reglementat de ARACIS), este foarte ridicat. Până la 40 ore săptămânal rămân 14-12 ore de studiu individual. Avem practic aceeaşi durată a studiilor la clasă, dacă nu mai mare, ca în secolul trecut, când posibilităţile de documentare erau extrem de mici şi totul se baza pe cunoştintele diseminate la şcoală. Astăzi posibilităţile de informare/documentare sunt altele, iar ponderea între studiul la clasă şi cel individual ȋn lume s-a inversat. La MIT – USA sunt practic 15 ore la clasă şi 25 ore studiul individual ! Dar acest lucru, trebuie cultivat încă din şcoala generală/primară/liceu în România!
    În special la nivelul ciclului de licență, abandonul universitar rămâne un fenomen activ. Există încă un număr mare de studenți care nu-și finalizează studiile de licență din varii cauze. Între acestea, una foarte importantă este lipsa perspectivelor de dezvoltare în carieră în domeniul specializării. O prioritate a sistemului o constituie analizarea cauzelor și luarea de măsuri pentru diminuarea fenomenului de abandon.
  2. Desincronizare între programele de studii și cerințele pieței muncii
    Există încă o desincronizare la nivelul învățământului universitar în ceea ce privește raportul dintre conținutul studiilor și cerințele pieței muncii. Există programe de licență care se desfășoară în virtutea inerției, promovând aceleași conținuturi, depășite de evoluțiile dinamice și rapide de pe piața forței de muncă. Este necesar un proces de redefinire și de adaptare continuă la nivel curricular pentru ca învățământul universitar să vină în întâmpinarea nevoilor socio-economice, ca programele de studii să se armonizeze cu aceste necesități, evoluții și tendințe. Trebuie ȋnsă ca şi agenţii economici să contribuie şi material la cheltuielile de formare a specialiştilor, nu numai prin impozitele plătite, ci şi prin preotocoale ȋncheiate direct cu universităţile.
  3. Practica de specialitate uneori o abordare formală
    Practica de specialitate în ciclul de licență se face, în multe cazuri, formal. Or, practica reprezintă un stagiu de importanță fundamentală pentru pregătirea studenților în domeniul de specialitate și integrarea lor profesională. Sunt necesare parteneriate între instituțiile de învățământ superior și angajatori, consorții realizate între universități și companii relevante pe piața muncii, dezvoltarea de internship-uri și module de practică eficiente, a unui sistem de burse în vederea angajării viitoare a absolvenților în instituțiile respective. Îmi aduc aminte cu câtă greutate conducerea Politehnicii din Bucureşti a reuşit să impună o perioadă de practică de 4 luni, individuală, la sfârşitul anului trei. Ne temeam că nu vom avea suficiente locuri de practică. Astăzi sunt sute de protocoale de cooperare cu agenţii economici, care vor să primeasca studenți în practică, 4 luni. Oare câți doritori ar fi dacă această practică ar fi de un semestru ca la Școlile de Inginerie din Franța. Cred că ȋn acest domeniu totul ţine de conducerile universitătilor, care unele consideră că astfel se „pierd” norme didactice.
  4. Masteratul – redundanță în raport cu licența?
    O problemă o constituie raportul dintre ciclul de licență și cel de masterat. Ar trebui să existe o continuitate logică, în sensul evoluției și focalizării pe anumite teme specifice, masteratul fiind un ciclu de specializare. În multe cazuri, programele de masterat repetă discipline deja studiate la licență. Apare astfel o redundanță care subminează eficiența masteratului ca program de specializare și calificare, fundamental în pregătirea academică și profesională a studentului. De asemenea, așa cum am mai arătat mai sus, angajarea absolvenţilor de licenţă face ca masterul să nu mai reprezinte de fapt un ciclu doi de formare universitară, ci mai mult un fel de „studii aprofundate”, la care am renunţat datorită ineficienţei lor.
  5. Evitarea profesiei didactice de către absolvenți
    Profesia didactică rămâne o perspectivă neatractivă pentru majoritatea absolvenților. Cauza o reprezintă condițiile salariale modeste pe care le oferă profesoratul, mai ales în învățământul preuniversitar. Evitarea catedrei afectează, în special, domeniul științelor exacte, discipline fundamentale precum: matematica, informatica, fizica, chimia etc. Fenomenul generează o situație critică, în care aceste discipline sunt acoperite cu suplinitori, uneori chiar cu suplinitori necalificați, în cuprinsul sistemului de învățământ, în special în mediul rural. Există ȋnsă astfel de dificultăți și în București sau alte oraşe mari. Acoperirea cu suplinitori conduce la scăderea calității și eficienței actului educațional.
    Nici ȋn ȋnvățământul universitar situaţia nu este mai bună. Nivelul de salarizare este de asemenea o problemă. Dacă pentru conferenţiari şi mai ales profesori poate putem vorbi de un oarecare grad de acceptabilitate, la gradele mici, în special la asistent salariile sunt inacceptabile (2500 lei net), ceea ce nu încurajează deloc absolvenţii cu performanţe să rămână ȋn universitate şi se va ajunge la ceea ce s-a întâmplat deja în învăţământul preuniversitar, unde se angajează de multe ori cei care nu-şi găsesc de lucru în altă parte!
  6. Implicarea tehnologiei în educație și cercetare
    O necesitate de prim ordin a educației rămâne integrarea tot mai complexă și mai substanțială a tehnologiei în procesul de predare-învățare și în activitățile de cercetare. Există încă o mentalitate conservatoare, în multe zone ale sistemului, reticentă în fața noului, a inovării, a implicării instrumentelor digitale în actul educațional.
  7. Doctoratul ȋn cădere liberă
    O problemă fundamentală în structura actuală a studiilor universitare o reprezintă studiile doctorale în Sistemul Bologna. El este gândit ca o continuare a studiilor universitare. Realitatea ne demonstrează că, din varii cauze, în special pentru că doctoranzii sunt integrați în piața forței de muncă, frecventarea stagiului doctoral rămâne mai mult un deziderat, doctoratul cu frecvență fiind, de fapt, un doctorat fără frecvență. Am o vechime de peste 25 de ani ȋn calitate de conducător de doctorat, am îndrumat 51 de doctoranzi care au deveni doctori, 14 dintre ei ȋn cotutelă cu universităţi din Franţa şi Italia. Am fost până de curând director de şcoală doctorală şi de peste 15 ani sunt membru CNADTCU, 4 ani fiind vicepreşedintele Consiliului acestei instituţii, aşa că sper că ȋmi dau seama de evoluţia acestei forme de ȋnvăţământ.
    În toată lumea doctoranzii si postdoctoranzii reprezintă motorul de cercetare ȋn universităti, cu conditia ca aceştia să lucreze minim 8 ore ȋn laboratoarele de cercetare. Cei care am lucrat sau am avut doctoranzi ȋn aceste universităti ştim că timpul de muncă este de 9-10 ore pe zi şi uneori şi şămbăta sau duminica, în laboratoarele cu “foc continuu”. Aceasta se poate ȋnsă numai dacă ei au o bursă decentă. S-a dovedit că acest lucru se întîmplă şi la noi în perioada burselor din fonduri Europene POSDRU, când doctoranzi sau post doctoranzi aveau burse acceptabile pe toti cei trei ani de studii. Am avut ȋn acea perioada 8 doctoranzi, toti au terminat în cele mai bune condiții si sunt acum cadre didactice. Din păcate nici această “minune” nu a ținut prea mult deoarece gradul de eşec al doctoranzilor depăşeşte uneori 50%. Cum ne putem imagina ca un bun absolvent de licenţă şi master să dorească să facă doctoratul cu frecventă, pentru că altă formă de master nu există, fără nicio bursă (50%) sau cu o bursă foarte mică, față de ofertele sale de angajare sau de doctorat într-o universitate din străinătate, aceasta şi ȋn condiţiile că cercetarea este subfinanțată şi majoritatea conducătorilor nu mai au teme de cercetare din care ar putea finanța şi doctoranzi. O soluţie pentru doctoranzii foarte buni ar fi aceea de a fi angajați, printr-un artificiu, ca asistenți pe durată determinată, dar norma didactică mare şi care, la ȋnceput de drum, le ocupă mult timp, face ca să întârzie mult finalizarea tezei.
    În Franţa doctoranzii au o bursă de la guvern de 1450 ( cu 20 % mai mare ca salariu minim) sau 1800 de euro care este platită jumătate de guvern, jumătate de mediul economic. Tema de doctorat este aleasă de comun acord de universitate și agentul economic, care are ca avantaj, pe de o parte că i se rezolvă o problemă tehnică, iar pe de altă parte că la sfârşitul celor trei ani are un doctor ȋn ştiinţe bine pregătit.
    Soluţia este una singură- finanţarea corespunzătoare a burselor doctorale şi relansarea cercetării.
  8. Cadre didactice – dispariția asistenților
    În condițiile prevederilor actualei legi a educației, care solicită titlul de doctor pentru accesul în cariera didactică, apar dificultăți în ceea ce privește poziția de asistent universitar. Persoanele cu titlul de doctor au vârsta la care aspiră la un grad didactic superior. Criza poziției de asistent universitar determină probleme la nivelul desfășurării activităților didactice și de cercetare. O soluţie ar putea fi cea din Franța, în care nu mai exită titlulurile de asistenţi şi lectori /şefi de lucrări, iar după terminarea doctoratului un tânăr să fie angajat direct prin concurs naţional conferențiar, iar postul de profesor să aibă mai multe grade, orele de aplicații, laborator şi proiect putând fi ţinute ȋn mare parte de doctoranzi.
  9. Birocratizarea ȋnvăţămânului
    Birocratizarea nu este numai o caracteristică a învățământului, dar cei care au avut sau au funcţii de conducere ȋn educaţie ştiu câte mii de ore-om se pierd pentru raportări, de cele mai multe ori inutile. Finaţarea şi evaluarea din învăţământ este bazată ȋn special pe numere/cifre, ceea ce nu încurajează deloc calitatea. Și de multe ori aceste cifre nu reflectă nici realitatea. De exemplu, numărul de locuri finanţate de la bugetul la stat se păstrează practic constat, în condiţiile în care populaţia scade demografic, numărul de absolvenţi de liceu scade, mulţi pleacă în străinătate! De ce nu s-ar scadea aceste cifre şi s-ar creşte finaţarea individuală? Acest lucru ar creşte evident concurenţă, deci calitatea ! De ce trebuie să raportăm mult şi cu o calitate îndoielnică? ARACIS, de exemplu, solicită pentru acreditare foarte multe informaţii, de multe ori inutile pentru a aprecia, de către nişte specialişti adevăraţi calitatea unui program de studii. Sistemul de finanţare este de asemenea complicat inutil, solicitȋndu-se zeci de date pentru o diferenţă la finanţare de câteva procente. Și sistemul de norme de abilitare şi promovare sunt ȋnţesate de cifre, din care ar trebui să relevăm calitatea candidaţilor. Dar evoluţia ȋn timp a celor numiţi conducători de doctorat, conferinţiari sau profesori ne reliefează că uneori cifrele pot să ȋnşele. Oare cum reuşeau profesorii din perioada dintre cele două războaie mondiale, dar şi profesorii noştri, să ȋsi aleagă echipa de colaboratori fără a analiza prea multe cifre, dar prin cunoaşterea pregătirii profesionale a candidaţilor şi a calitaţile lor etice şi de caracter? De cele mai multe ori nu se ȋnşelau şi aşa au creeat mari şcoli didactice şi de cercetare.
  10. Necesitatea unei legi moderne
    Este necesară o nouă lege a educației, o lege modernă, actuală, europeană, care să răspundă realității de azi a învățământului și cercetării, exigențelor unei educații de calitate, eficiente și competitive, evoluțiilor din domeniul cunoașterii și tehnologiei, necesităților mediului socio-economic și cerințelor societale.
  11. Finanțarea educației și cercetării
    Educația și cercetarea rămân domenii insuficient finanțate. Procentul de 6% din PIB, prevăzut de lege, care declară educația prioritate naționale, rămâne un orizont îndepărtat. Din punctul de vedere al finanțării, cea mai gravă situație se manifestă în cercetare. Cercetarea este, în continuare, un domeniu subfinanțat, ceea ce subminează șansele acesteia de a se dezvolta, de a obține rezultate notabile, de a deveni relevantă pe plan internațional. Este o chestiune de voinţă politică şi sunt convins că numai aşa România va putea deveni o ţară cu economie competitivă şi un nivel de viaţă cu adevărat european.
  12. Situarea universităților românești în clasamentele internaționale
    O problemă importantă a învățământului universitar românesc o constituie slaba situare a multor universități românești în marile clasamente internaționale. Situația se explică prin nivelul insuficient al cercetării științifice desfășurate în instituțiile de învățământ superior, rezultatele obținute în cercetare fiind un criteriu esențial în evaluarea și departajarea acestora în ierarhiile internaționale. O soluţie pe termen relativ scurt ar fi gruparea universităților în structuri mai mari. Această metodă au utilizat-o marile şcoli din Paris sau şcolile de ingineri INSA. Oare un Consorţiu: Universitatea Politehnică din Bucureşti, Universitatea Tehnică de Construcţii, Universitatea de Arhitectură, Universitatea de Petrol și Gaze şi Universitatea de Medicină şi Farmacie şi Universitatea de Stiinţe Agricole şi Medicină Veterinară nu ar ocupa o situaţie mult mai bună ȋn clasamentele universităţilor? Eu sunt convins că ar aduce şi alte avantaje acestor universităţi fără a li se ştirbi esențial identitatea.
  13. Migrația tinerilor, pierderea de resurse umane
    Exodul tinerilor de valoare – studenți, absolvenți, doctoranzi, cercetători, profesioniști – generează o gravă criză de resurse umane calificate în educația academică, cercetarea științifică și în domeniile profesionale. Fenomenul brain drain, deși firesc în anumite limite, prezent și în alte țări, dar desfășurat la cote extinse la noi, afectează domeniul cercetării științifice și, la un nivel mai larg, dezvoltarea țării. Sunt necesare măsuri care să creeze un cadru atractiv de integrare în cercetare și în scenarii profesionale în România a tinerilor cu potențial.

Documente

AOSR – VIZIBILITATE INTERNAȚIONALĂ

MEMBRI

MEMBERS

RAPORT AOSR

CĂRȚI MEMBRI AOSR

MANIFESTĂRI AOSR

AGORA