Academia Oamenilor de Știință din România

AcasăAOSR ÎN MASS-MEDIAInterviu cu prof. univ. dr. Silviu Neguț: „Un manual bun este acela...

Interviu cu prof. univ. dr. Silviu Neguț: „Un manual bun este acela care te ajută să ții pasul cu timpul“

de Sorin Ivan

Profesorul își păstrează misiunea dintotdeauna

Stimate domnule profesor, din perspectiva unei cariere didactice întinse pe decenii și a unei substanțiale experiențe la catedră, cât de important este profesorul în actul educațional?
Silviu Neguţ: Am să răspund indirect, amintind o întâmplare: celui mai mare geograf român, unul de talie mondială, Simion Mehedinți, îi apăruse un nou manual de Geografie și un alt geograf, prieten, ­Gheorghe Arghirescu, pe vremea aceea prorector al Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale (Academia de Studii Economice de azi), l-a gratulat spunându-i „cu cartea ta, elevul n-are aproape nici o nevoie de profesor“. La care marele profesor și pedagog i-a replicat că se înșela: „Pe profesorul bun nu-l poate înlocui nici cea mai cu minte car­te“. În urmă cu ceva ani am citit un sondaj, realizat printre elevi și profesori, de revista Dilema pe tema Cum arată profesorul ideal?. Reieșea un fel de puzzle, cu multe componente, atribute („să fie om, prieten“, „să te facă să-ți placă materia“, „să nu jignească“ etc., etc.). Am reținut însă poate cea mai concisă și relevantă definiție, dată de o elevă pe vremea aceea, Bianca Oprișan (oare, între timp, o fi devenit profesoară?): „Lumea este un fel de labirint în care profesorii ne sunt călăuze“.

În fapt, deși învățământul trebuie centrat pe elev, cum cu obstinație se tot repetă, dar prea rar se aplică și explicitează, profesorul își păstrează misiunea dintotdeauna, aceea de dirijor mai mult sau mai puțin discret al adevăratei orchestre care este procesul educativ. De altfel, unul dintre lucrurile scoase la iveală de actuala pandemie – care deja a depășit doi ani de dură manifestare (nefiind trecătoare, cum uneori s-a zis sau s-a speculat) – este tocmai atenuarea prezenței și manifestării prezenței călăuzei și dirijorului de care vorbeam mai înainte.

Salariile profesorilor români nu sunt deloc compatibile cu asigurarea unui trai decent

Catedra nu mai e atractivă pentru mulți dintre absolvenți. Profesia di­dactică intră, tot mai mult, într-un con de umbră din cauza condițiilor salariale nesatisfăcătoare. Învăță­mântul românesc se confruntă astfel cu o gravă criză de cadre didactice calificate. Se poate vorbi chiar de criza profesiei didactice… Cum priviți această situație? Care sunt efectele ei? Ce e de făcut?
Silviu Neguţ: Situațiile relevate sunt, în principal, rezultatul neglijării oficiale a educației, guvernanții mizând prea mult pe lipsa de reacție a împricinaților și, ca urmare, concentrându-se pe sectoarele mai belicoase, cele care ar putea bulversa liniștea socială. Este evident că salariile profesorilor români (zic generic „profesori“, aici intrând și învățătorii, pedagogii, educatorii, instructorii etc.) nu sunt deloc compatibile cu asigurarea unui trai decent, nu mai zic confortabil. Nu întâmplător, mai în glumă, mai în serios, am afirmat cu diverse ocazii în fața profesorilor că salariul lor „este o mică atenție din partea Ministerului Educației“. Ca urmare, mulți profesori, mai ales cei care posedă o diplomă care le permite să ocupe posturi și în alte domenii de activitate, cu o remunerație mult superioară învățământului, au procedat în consecință. Fenome­nul s-a manifestat însă și în rândul celor care, într-un anume fel, pot găsi ceva mai greu un job mai bine plătit decât în învățământ, făcând rabat de la poziția socială (angajându-se, mai ales în străinătate, pe posturi care nu au nicio legătură cu formația intelectuală).

Consecințele unei atari stări de lu­­cruri deja se văd, dar este de prezumat că se vor accentua în viitorul apropiat. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere și un alt fenomen. Unii, și nu puțini, s-au „fă­cut“ profesori subestimând standardul necesar, crezând că este o meserie ușoară și, practic, n-au făcut și nu fac față ce­­rințelor, renunțând de bună voie sau obligați de situație. Au făcut calcule greșite. Misiunea de dascăl, deși plăcută și plină de satisfacții, este, în realitate, foarte grea, dacă nu ai înclinație și disponibilitate naturală spre ea.

Este greu de răspuns telegrafic la în­­trebarea „ce-i de făcut?“. În primul rând, evident, asigurarea unui nivel salarial satisfăcător, care să stopeze hemoragia de dascăli și să permită aplicarea unei site necesare și eficiente în cernerea celor cu adevărat pregătiți și dăruiți. Poate, de ce nu, și oferirea unor facilități de diferite ordine: bancare (de exemplu, împrumuturi cu dobânzi mai reduse), sociale (gradații salariale suplimentare la atingerea unei vechimi în învățământ de 10, 15, 20, 25 de ani; bonusuri pentru vacanțe, reducerea numărului de ore etc.).

Învățământul românesc se zbate neputincios în amalgamul reformelor fără fond

Conform unor date oficiale, România ocupă primul loc în Europa la analfabetism funcțional în rândul elevilor, un trist record care se adaugă altora. De ce se întâmplă acest lucru? Ce soluții ar putea combate această situație?
Silviu Neguţ: Din păcate, analfabetismul funcțional este o realitate, chiar dacă n-o avea o rată așa de ridicată (peste 50%) cum indică sondajele. Într-o anumită măsură este o urmare firească a degringoladei învățământului românesc, care se zbate neputincios în amalgamul reformelor fără fond. Ce pretenții să ai de la un minister care a schimbat vreo 30 de miniștri în cam tot atâția ani, unii catastrofali, dar și unii care poate aveau intenții bune, proiecte bune, dar n-au avut timp să se ma­nifeste. Unde sunt miniștrii providențiali gen Titu Maiorescu, Spiru Haret, Simion Mehedinți (care în mandatul de numai șase luni a făcut lucruri extraordinare) ori Mircea Malița, ultimul în condițiile dictaturii comuniste?! Și, continuând ideea de analfabetism funcțional, acesta este, în primul rând, consecința previzibilă a ratei înalte de abandon școlar, vreme de mai bine de trei decenii neintervenindu-se practic deloc în această direcție. Abia acum a fost adoptat Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS), ca parte a Mecanismului de Avertizare Timpurie în Educație (MATE), prin acordarea de granturi unui număr semnificativ de unități de învățământ gimnazial (circa 2.500 dintr-un nu­­măr total de 3.235). Acest program ur­mează să se deruleze vreme de trei ani în cadrul cunoscutului Proiect Național de Reformă „România Educată“, cu finanțare din PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență). Așteptările sunt mari și este de dorit ca Programul, implementat corespunzător (printre altele, fără „transferuri“ de bani pentru alte activități, cum s-a mai întâmplat), să dea roade. Dar vom avea rezultate palpabile abia peste câțiva ani. În paralel, zic eu, ar trebui o mobilizare exemplară a factorilor locali (primării, inspectorate școlare, școli etc.), care să convingă în primul rând părinții, dar și copiii privind importanța și necesitatea școlarizării.

Trebuie să introducem în ecuație și o altă tară a învățământului românesc: accentul pus pe a informa, și nu pe a forma

Odată cu analfabetismul funcțional și legat de el, se mai înregistrează un fenomen: scăderea progresivă a ni­velului de cunoaștere și de cultură în școală și dincolo de ea. Un fel de – așa cum, de altfel, se și spune – analfabetism științific și, am adăuga, cultural. Implică noțiuni elementare ale științei, inclusiv din domeniul geografiei, și ale culturii. De ce acest regres continuu? Care sunt efectele și implicațiile fenomenului?
Silviu Neguţ: Există, într-adevăr, o legătură cauzală între analfabetismul funcțional și un alt fenomen îngrijorător: scăderea nivelului cunoașterii în ansamblu, care duce la analfabetism științific și cultural. În acest caz, trebuie să introducem însă în ecuație și o altă tară a învățământului românesc, și anume, accentul pus pe a informa, și nu pe a forma. Spre deosebire de acumularea haotică de informații și concepte noi, caracteristică primului proces, cel de-al doilea presupune integrarea cunoștințelor într-un sistem logic și cauzal care dezvoltă cunoașterea prin consolidarea cunoștințelor deja achiziționate și adăugarea selectivă și parcimonioasă a altora noi. Practic, procesul formării selectează, ordonează și dirijează noile cunoștințe astfel încât acestea să se ada­uge altora mai vechi și să facă să crească stocul de cunoaștere care, la rândul său, te face să înțelegi tot mai mult și mai bine lumea înconjurătoare, să emiți judecăți de valoare cu privire la ceea ce ai învățat sau la tot ceea ce se întâmplă în jurul tău sau în mintea ta, făcând treptat ordine în bagajul de cunoștințe dobândite în de­­cursul timpului. Cultura generală se face prin acumulări succesive și logice în timp îndelungat.

Interviul integral poate fi citit în Tribuna Învățământului, nr. 27 – martie 2022

Documente

AOSR – VIZIBILITATE INTERNAȚIONALĂ

MEMBRI

MEMBERS

RAPORT AOSR

CĂRȚI MEMBRI AOSR

MANIFESTĂRI AOSR

AGORA