Prof. univ. dr. Ioan N. Roșca – Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România
Autorul evidențiază avantajele și limitele IA în sfera cunoașterii teoretico-științifice. El susține că IA nu numai facilitează și accelerează progresul cunoașterii, ci și generează informații noi, dar care nu diferă radical, calitativ față de cele deja stocate. Detaliind, el precizează că IA generează idei fie prin extragerea unor trăsături comune sau a unor diferențe specifice din teoriile existente, fie prin combinarea unor cunoștințe distincte care nu se exclud reciproc, neavând elemente contradictorii. El argumentează că, în ambele cazuri, IA operează în conformitate cu logica formală, cu legea identității, a noncontradicției și a terțului exclus și că noile cunoștințe generate de IA nu diferă calitativ de cunoștințele deja integrate în sistem, fiind reclamate de acestea și solidare cu ele.
Autorul apreciază că procedurile IA sunt guvernate de o viziune pozitivistă, în sensul că ele generează idei reductibile calitativ la cele deja existente, așa cum pozitivismul susține ca veridice numai ideile reductibile la cele empirico-logice.
Autorul consideră că atunci când comparăm contribuția IA la știință cu concepția lui Lucian Blaga despre cunoaștere, rezultă că această contribuție rămâne în sfera cunoașterii empirico-logice – numită de Blaga „cunoaștere paradisiacă” –, care este realizată de intelectul enstatic (logico-formal); IA nu atinge însă nivelul a ceea ce Blaga numește „cunoaștere luciferică”, fundamentată pe intelectul ecstatic. După cum susține Blaga, cunoașterea luciferică presupune o idee teorică diferită calitativ de cunoștințele existente despre obiectul investigației și, pe baza acelei idei teoretice, construcția unei noi teorii, precum și, în anumite cazuri, acceptarea contradicției logice (a antinomiei transfigurate), toate acestea implicînd conștiința umană. Or, IA, la fel ca orice alt instrument tehnic, nu posedă conștiință umană, iar dacă nu ar mai respecta logica formală, în speță legea noncontradicției, s-ar autoanihila și ruina.
- Inteligența artificială în sens larg și în sens restrâns
Inteligența artificială (IA) se definește atât în sens larg, cât și în sens restrâns.
În sens larg, IA înseamnă un ansamblu de teorii, metode și sisteme informatice capabile să simuleze unele funcții ale inteligenței umane, cum sunt învățarea din experiență, recunoașterea de tipare, înțelegerea limbajului, luarea deciziilor sau generarea de conținut, fără a fi, însă, o minte conștientă.
În sens restrâns, IA este o tehnologie bazată pe altgoritmi și pe modele matematice antrenate pe date. Un algoritm este un ansamblu de reguli, o succesiune de operații necesare (exprimate prin simboluri matematice și logice) prin care se rezolvă automat o problemă.
- Meritele și limitele IA în cercetarea științifică
În știință, IA facilitează în mai multe moduri progresul cunoașterii științifice.
Un merit major al IA este acela că, prin faptul că analizează o cantitate uriașă de date într-un timp foarte scurt, accelerează progresul cercetării științifice.
De asemenea, prin regulile folosite, IA ajută la identificarea unor raporturi sau modele statistice mai greu de observat fără IA.
Prin cele două contribuții majore, IA este importantă și prin faptul că îi degrevează pe cercetători de activități rutiniere, repetitive, de revedere și sistematizare a cunoștințelor deja existente și le oferă mult mai mult timp pentru a se concentra pe interpretarea acestora și pe cercetarea realității pentru a descoperi noi corelații și legi științifice.
În știință, IA nu are, însă, un rol creator și nu produce de la sine noi idei și, cu atât mai puțin, noi teorii științifice, fără a fi orientată de inteligența umană naturală. Este de precizat că, pe lângă facilitarea și impulsionarea cercetării științifice, IA poate produce și informații noi, fie prin extragerea unor trăsături comune sau a unor diferențe specifice din teoriile existente, fie prin combinarea unor cunoștințe care nu prezintă note contradictorii și, deci, care nu se exclud reciproc. În ambele cazuri, IA respectă legile logicii formale, fiind ghidată de principiile logicii formale, care ghidează și procesul inductiv al abstractizării și generalizării și pe acela al combinării unor cunoștințe ce nu se contrazic. Așadar, IA operează în conformitate cu logica formală, fundată pe legea identității, a non-contradicției și a terțului exclus.
Noua cunoaștere generată de IA nu este atât de nouă, nu pentru că se bazează pe logica formală, ci pentru că, prin procedurile conforme logicii formale de generare de noi cunoștințe, ea nu obține idei care să difere calitativ de informațiile deja existente, incluse în sistemul ei de operare.
De exemplu, atunci când generează informații despre ideile comune unor concepții teoretice, să zicem filosofice sau religioase, printr-un proces inductiv de abstragere și generalizare, aceste idei comune nu diferă calitativ, prin conținutul lor, de ansamblurile de idei din care au fost extrase tocmai pentru faptul că sunt componente ale acestor ansambluri în care, însă, înainte de compararea acestora, nu fuseseră și nici nu putuseră să fie evidențiate ca note comune. Desigur, conceptele care exprimă note comune sunt altceva decât numeroasele cunoștințe din care sunt extrase, dar aceste concepte se mulează pe cunoștințele pe care le abstracizează, sunt aderente acestora și nu se află într-un raport de ruptură calitativă față de ele.
Similar, în cazul în care combină cunoștințe diferite, dar care nu se contrazic, IA poate să genereze noi informații, dar acestea, deși mai complexe, totuși nu diferă calitativ față ce informațiile combinate, pentru că acestea se regăsesc în calitate de componente mai simple în compexul pe care îl generează. Prin modalitatea combinării, IA poate să ofere, de exemplu, informații despre un nou medicament, mai eficace, mai tare, care nu face altceva decât să asambleze, să pună pun la un loc două sau mai multe medicamente diferite, dar care sunt compatibile, în sensul că toate sunt benefice pentru om. Nici în acest caz, ideea complexă generată de IA despre noul medicament nu diferă calitativ de informațiile pe care le conține și la care, de fapt, este reductibilă.
Generativă de noi idei, dar fără a fi creativă, pentru că noile idei sunt reductibile calitativ la cele create mai înainte de om, deci având un rol limitat în înnoirea științei, IA are deja și va avea un rol uriaș în toate domeniile vieții practice, în măsura în care acestea presupun o succesiune de idei, de operații și reguli ce pot fi încorporate și imitate artificial. Digitalizara și robotizarea se vor extinde din ce în ce mai mult atât în viața economică și administrativă, cât și în învățământ și cercetare. Nu trebuie, însă, confundat domeniul cunoașterii tehnico-aplicative, unde IA are și va avea un rol covârșitor, cu domeniul cunoașterii teoretico-științifice, în care omul rămâne cea mai mare minune a lumii prin harul său creativ, în timp ce IA îi va servi în continuare doar ca un instrument auxiliar, care a devenit indispensabil.
Pe lângă aportul său remarcabil în știință și revoluționar în viața practică, contribuția IA în ambele domenii, dar mai ales în știință, comportă și limite și vulnerabilități.
Chiar și în oferirea de informații, capacitatea IA este limitată de cantitatea și calitatea datelor acumulate. Cunoștințele oferite de IA sau, cel puțin, unele dintre ele, nu vor fi niciodată nici exhaustive și nici absolute. Prin urmare, informațiile conținute și oferite de IA nu trebuie preluate de om ca adevăruri general valabile și inebranlabile (fixe, inflexibile), ci este nevoie ca ele să fie supuse unei îndoieli metodologice (în sens cartezian), pentru a discerne gradul lor de veridicitate, îndeosebi când privesc diferit una și aceeași problemă.
În plus, IA poate să conțină erori în unele date înregistrate sau poate să vehiculeze unele idei, ipoteze sau teorii neverificate și neacceptate de comunitatea științifică, astfel încât poate să genereze rezultate greșite.
Mai mult, cantitatea mare de informații poate fi deconcertantă și greu de sistematizat de către utilizatori. În acest caz, diversitatea de opinii în legătură cu unul și același subiect, lipsită de o anumită sistematizare în funcție de aspectul sub care este abordat subiectul și de o ierarhizare a ideilor în funcție de gradul lor de științificitate și de verosimilitate, îi debusolează pe cei mai mulți dintre cei ce doresc să fie informați. Fiecare va alege din noianul de date numai pe cele care corespund preconcepției sale, propriei sale subiectivități. În acest fel, în loc să-i apropie pe oameni potrivit adevărului, IA îi separă și accentuează diferențele sau chiar divergențele dintre ei. Fiecare va crede despre sine că el însuși este „măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras) și va refuza dialogul, singura și sigura cale prin care oamenii parvin împreună, dacă nu la adevărul absolut, oricum la grade sporite adevăr, pentru că acesta, adevărul, nu este apanajul niciunui subiect singular, ci este comun tuturor.
În domeniul științei și, corelativ, al învățământului, inclusiv al celui superior, IA poate avea mai multe efecte negative. Un dezavantaj major pentru veritabilele elite este acela că, pe baza unei cantități uriașe de informații, IA permite și celor care nu cunosc în profunzime un anumit domeniu de cercetare să realizeze lucrări la nivel acceptabil sau chiar în acord cu ultimelor rezultate ale cercetării științifice și să se erijeze în mari specialiști ai unei științe sau alteia, putând să-i pună în umbră pe adevărații performeri. Deci IA poate alimenta plagiatul și impostura. În legătură cu dezavantajul amintit, un impediment și mai mare pentru progresul științific, îl constituie promovarea mediocrităților în funcții de conducere, care vor aplatiza cunoașterea științifică pentru că vor obstrucționa pe cei cu adevărat valoroși, aflați în subordinea lor, să se afirme plenar, potrivit capacităților de excepție de care dispun.
- Fondul filosofic al inteligenței artificiale
Susțin că procedurile IA în sens restrâns sunt guvernate de o viziune pozitivistă, prin reducerea oricăror produse IA la datele introduse în IA, așa cum pozitivismul clasic considera că toate cunoștințele veridice ar fi reductibile la cele empirice. Firește, IA oprează cu informații situate la diferite niveluri cognitive, de la cel empiric la cel de cea mai mare generalitate și abstractitate. Dar, idiferent de nivelul cognitiv de la care pleacă, IA nu poate să genereze singură, fără concursul omului, idei de un nivel cognitiv mai ridicat prin care să le explice pe cele situate la un nivel subiecent pentru că trecerea de la idei mai joase la altele mai înalte necesită curiozitate și voință explicativă, precum și o ex-centricitate intelectuală, adică un salt intelectual de pe o treaptă explicativă pe alta, într-un cuvânt o conștiință, care nu există decât la om. Concluziv, IA poate să genereze numai idei reductibile calitativ la cele de la care pleacă procesul generării, în sensul că produsele generate se situează la același nivel calitativ cu premisele pe baza cărora sunt obținute.
Așa cum, potrivit pozitivismului, toate cunoștințele adevărate trebuie să se bazeze pe fapte observabile și verificabile sau să fie reductibile la cunoștințe de acest tip, tot așa, cunoștințele produse de IA sunt derivate din cele introduse în IA, fără a avea un aport cognitiv calitativ distinct. Similar spiritului pozitivist care susține merituos ancorarea tuturor cunoștințelor în experiență, dar nu recunoaște faptul că subiectul cognitiv este și relativ autonom, activ, creativ, IA are meritul că își originează produsele sale în informațiile pe care deja le posedă și, deci, nu ajunge la idei fantasmagorice, dar nu le poate conferi o calitate superioară față de informațiile conținute pentru că nu are rol creativ, specific exclusiv conștiinței umane.
Argumentele expuse despre pozitivismul IA par a fi contrazise de IA, care afirmă (prin creatorii ei) că poate să genereze nu numai informații de genul celor menționate anterior, ci și, în viitor, o nouă teorie științifică, dacă va realiza 5 lucruri: 1) să observe o regularitate pe care oamenii nu au observat-o, 2) să formuleze un concept explicativ nou, 3) să construiască un model matematic coerent, 4) să deducă predicții noi din acel model teorii, 5) să propună experimente care confirmă sau infirmă teoria. IA (prin creatorii ei) adaugă că primele patru puncte sunt deja abordate parțial de sistemele actuale și că ultimul poate fi tangibil prin conectarea IA la laboratoare și echipamente experimentale. Cu alte cuvinte, ar fi posibil ca IA să identifice o problemă, să formuleze o teorie, să proiecteze experimentul și să verifice teoria. În acest caz, creatorii IA cred că ar ajunge la rezultatele pe care Lucian Blaga le pune pe seama cunoașterii luciferice.
Înainte de a raporta pretenția IA (prin creatorii ei) de a rivaliza cu teoria blagiană a cunoașterii luciferice, reamintesc faptul că m-am referut deja la conceptele care exprimă o regularitate, o notă comună unui grup de lucruri sau de teorii și am argumentat că acestea nu depășesc calitativ premisele lor.
- Aportul inteligenței artificiale în știință comparativ cu concepția lui Blaga despre cunoaștere
Atunci când comparăm contribuția IA în știință cu concepția lui Lucian Blaga despre cunoaștere, consider că această contribuție rămâne în sfera cunoașterii empirico-logice — numită de Blaga „cunoaștere paradisiacă” —, care este guvernată de intelectul enstatic (logico-formal); ea nu atinge însă nivelul a ceea ce Blaga numește „cunoaștere luciferică”, fundamentată pe intelectul ecstatic.
În lucrarea sa Trilogiei cunoașterii, Blaga a distins, sub multiple aspecte, intelectul enstatic și intelectul ecstatic. El a pus accent pe diferența calitativă, de conținut, dintre cele două tipuri de intelect și, corespunzător, dintre cunoștințele obținute prin fiecare. În prima lucrare a trilogiei, Eonul dogmatic, el a precizat că intelectul enstatic respectă logica formală aristotelică, pe când intelectul ecstatic, deși nu se poate exercita fără cel enstatic, pentru că pleacă de la cunoștințele produse de acesta și interferează cu el și pe parcursul cunoașterii luciferice, nu mai respectă terțul exclus, ci se întemeiază pe terțului inclus. Astfel, ecstazia admite ca valabile și cunoștințe care se contrazic, numite de filosof paradoxii sau antinomii transfigurate, cum ar fi ideea dogmatică a Unului divin în trei persoane, sau ideea din domeniul fizicii despre lumină ca fiind și corpusculară și ondulatorie. Așadar: „Deși domeniul propriu al gândirii dogmatice e metafizica, particularismul ei îngăduie integrarea sa și în domeniul științific.”1
În cea de-a doua lucrare a trilogiei, Cunoașterea luciferică, Blaga a aprofundat cunoașterea luciferică îndeosebi prin analiza dată raportului dintre problemă și teorie și a celor trei tipuri de cunoaștere – plus, zero și minus cunoaștere – care pot rezulta din soluționarea luciferică a unei probleme. Din considerațiile sale despre problemă și teorie rezultă cu și mai mare claritate că inteligența artificială nu poate juca un rol creativ. Potrivit lui, cunoașterea creativă, luciferică se distinge de cunoașterea logică formală, așa cum este, putem adăuga, inteligența artificială, fie ea și generativă, în toate cele trei faze ale sale: punerea problemei, trecerea spre soluționarea problemei și soluționarea problemei. Astfel, o problemă de rezolvat cu ajutorul intelectului ecstatic se pune numai după ce s-au epuizat toate încercările de rezolvare a ei prin intelectul enstatic, pe baza cunoștințelor sale, care constituie fanicul (partea neascunsă) obiectului de investigat. În consecință, faza trecerii spre soluționare problemei începe cu „utilizarea unei idei teorice ca suport pentru saltul în cripticul misterului deschis”2, în fondul ascuns (criptic) al necunoscutului (misterului) de explorat, ideea teorică (teoretică) fiind, evident, diferită calitativ de cunoștințele insuficiente ale intelectului enstatic, logic-formal și fiind astfel tocmai printr-o abatere de la procedurile logicii formale. Din exemplele date de Blaga, rezultă că ideea teorică, de nivel calitativ mai înalt, va fi o idee filosofică, cum ar fi ideea determinismului de tip mecanicist sau de alt tip. În fine, soluționarea problemei pe baza (în cadrul) ideii teorice presupune „enunțarea unei construcții teoretice” și „acordarea indirectă a acesteia (sau a ideii teorice) cu fanicul inițial, prin accesorii teoretice sau neteoretice”3. În concluzie, cunoașterea luciferică diferă calitativ de cunoașterea paradisiacă începând cu alegerea ideii teorice printr-o delimitare de cunoștințele paradisice, continuând cu elaborarea teoriei și sfârșind cu soluția problemei printr-o idee care poate accepta contradicția logică (antinomia transfigurată), toate acestea implicând conștiința umană.
Or, IA, asemenea oricărui alt instrument tehnic, nu posedă conștiință umană. S-ar putea argumenta, așa cum se și suține, că IA poate totuși să producă noi teorii, fără a avea conștiința noutății acestora. Or, fără conștiință, nu se pot produce noi idei care să difere calitativ de cele pe care deja le posedă IA, pentru că descoperirea unor idei calitativ noi presupune tocmai ieșirea din intelectul enstatic, empirico-logic, și plasarea în intelectul ecstatic, care se interoghează în legătură cu noțiunile enstatice și poate să ajungă până la admiterea antinomiei, a contradicției logice, ceea ce presupune conștiința umană. Dar, dacă ar părăsi logica formală și ar admite contradicția logică, IA s-ar ruina pe sine însăși. Nu mai luăm în considerare și faptul că IA utilizează formule universal valabile, pe când orice creație, inclusiv creația teoretică, presupune conștiința umană nu numai în determinațiile ei universale, ci și în diferențele ei specifice de la o comunitate culturală la alta și chiar de la creator la creator.
Utilizată excesiv, necritic și rău intenționat, IA poate să ducă la o unilateralizare a indivizilor umani, dar folosită atât cât este necesar, cu discernământ și cu cele mai bune intenții, va stimula creativitatea umană și va permite afirmarea plenară a personalităților individuale și colective.
1 Lucian Blaga, Eonul dogmatic, în Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii, Editura Humanitas, 2019, p. 217.
2 Idem, Cunoașterea luciferică, în Lucian Blaga, Trilogia cunoașterii, Editura Humanitas, 2019, p. 301.
3 Ibidem, p. 302.